|
|
ADEVĂRUL
DESPRE
GREVA MINERILOR DIN VALEA JIULUI
LUPENI, 1-3 AUGUST 1977
(continuare)
Constantin Dobre
Mina Lupeni, Poarta nr. 2 – Epicentrul Grevei Propriu-zise
Aici s-a aflat teatrul de manifestare si desfasurare a operatiunilor de organizare, coordonare si conducere efectiva a minerilor grevisti ai Vaii Jiului! Aici s-au luat decizii revendicative! Aici au avut loc confruntarile! Aici au fost inchisi, contrazisi, huiduiti si umiliti conducatorii ‘iubiti’ de atunci! Aici, pentru prima data, puterea comunista a fost ‘ingenuncheata’ si silita sa recunoasca pierderea vremelnica a controlului in toata Valea Jiului! Aici s-a dat tonul national de demascare a impostorilor rosii! Aici a reinviat speranta nationala! Aici s-a scris istorie anticomunista!
Aproape de mina Lupeni, l-am instructionat pe bunul meu
prieten, Maniliuc Gheorghe, miner la mina Aninoasa, atasat coloanei minerilor paroseneni, foarte tacut si viitorul meu colaborator hotarat, loial, sa aleaga 20 mineri devotati, decisi si descurcareti pe care sa-i imprastie in toata Valea Jiului pentru a indemna toti minerii din vale sa vina la Lupeni si in special sa ne aduca informatii cat mai sigure despre toate miscarile militiei, securitatii, civililor dubiosi, armatei si a factorilor locali. I-am mai zis lui Maniliuc ca minerii alesi de el trebuiau sa se deplaseze in zona Vaii Jiului imbracati in civil si cu masinile personale pentru a nu atrage atentia asupra lor. In zilele de 2 si 3 august 1977, Maniliuc s-a implicat direct in aducerea minerilor la Lupeni si in mod special pe cei de la mina Aninoasa, unde a avut cel mai mult de furca deoarece conducerea de acolo si cozile lor de topor tineau mortis ca minerii sa nu participe la greva.
Noaptea, in jurul orei 0:15 am (2 August 1977), noi, minerii grevisti paroseneni, am ajuns la poarta nr. 2 a minei Lupeni. Poarta era inchisa, portarul se afla in ghereta iar afara, in dreptul portii, se aflau in jur de 10-15 persoane (majoritatea in varsta) imbracate in haine de casa si nu in uniforme de mineri. In seara precedenta se zvonise ca aici se aflau in greva cel putin 2-3 mii de mineri lupenari strigandu-si necazurile de la microfon. Nici vorba sau urma de vreo statie de amplificare cu microfon. Si totusi, acel mic grup de persoane ne-au primit cu imbratisari, urale si strigate de bucurie. Imediat s-a deschis poarta si de pe terasa (prevazuta deasupra cu un cozoroc de ciment) de la mijlocul gheretei portarului au inceput discursurile celor care doreau sa-si verse focul. Intre timp, valuri din ce in ce mai mari de mineri veneau si se alaturau grevistilor prezenti.
Organizare, propuneri si dezbateri de revendicari
In jurul orei 1 dimineata (2 August), se aflau prezenti in jur de 5-6 mii de mineri grevisti. Tot in acel rastimp cineva din multime, pe motiv ca nu se auzea ce ziceau vorbitorii, a strigat sa se aduca
statia de amplificare a sindicatului minier de la mina Lupeni. Timp de aproape o ora, am ascultat tot ceea ce vorbitorii ziceau. Mi-am dat seama repede ca nu se expunea logic si coerent, mai toti vorbitorii erau contestati si ridiculizati, iar esenta cuvantarilor se
reducea la expunerea de doleante sau nemultumiri personale, incitari la violente fizice la adresa celor vizati in luarile de cuvant (majoritatea fosti si de atunci sefi de sectoare, directori, contabili etc.) si formarea unei echipe care sa plece la Bucuresti pentru negocieri cu cei de ‘sus’. Pe fondul acelui haos periculos si lipsit de substanta, m-am dus la microfon sa ma adresez minerilor grevisti. Spre deosebire de antevorbitori, iata care a fost primul meu discurs catre minerii grevisti, copiez exact din insemnarile mele, imediat dupa greva: “Fratilor, numele meu este Dobre Constantin. Sunt nascut in comuna Galicea Mare, judetul Dolj. Lucrez, de aproape 5 ani de zile, ca miner la Paroseni. Noi, toti, stim ca necazurile noastre sunt multe si grele. Dupa parerea mea, nu cred ca vom obtine vreo rezolvare cu razbunari personale si taieri de capete, fara sa fim provocati. Si totusi, trebuie sa stie toti cei care ar trebui sa aiba urechi sa ne auda, ca vom raspunde cu o violenta cumplita numai daca vom fi atacati de catre armata, militie ori securitate. Noi nu trebuie sa mergem la Bucuresti, cu jalba-n bat, pentru a ne spune pasurile. Plecarea la Bucuresti ar insemna imprastierea si dezorganizarea noastra, lucru ce ar fi pe placul celor care nu ne doresc binele. Numai uniti, organizati aici, vom lupta si obtine
rezolvarea necazurilor noastre. La gradul dispretului si nepasarii celor care ne conduc fata de problemele minerilor din Valea Jiului trebuie sa raspundem cu arma santajului industrial. Dupa parerea mea, singura metoda prin care putem forta rezolvarea revendicarilor noastre este refuzul ferm si hotarat de a intra in mine. Stim bine, cu totii ca fara productia noastra de carbune tot sistemul energetic s-ar prabusi, iar in lant si alte sectoare ale economiei nationale. Acest potential dezastru national nu si-l poate permite nici un smecher de la municipiu, judet sau Bucuresti. Va garantez eu, cei de la Bucuresti se vor grabi sa vina aici si sa se tocmeasca cu noi pentru a ne determina sa reluam lucrul. Totul, dar absolut totul, va
depinde de noi si nu de ei. Ne vom tocmi cu ei ca la targ. Ne dai atat, intram in mina. Nu ne dai cat cerem noi, nu intram in mina. Ce ziceti fratilor, am dreptate despre tot ce v-am spus pana acum?�. Efectul primei mele cuvantari a fost
extraordinar! A urmat un torent de aplauze, aprobari si indemnuri insistente de a continua sa le vorbesc. Se mai cerea sa-mi repet numele si mina de unde am venit. Am repetat ceea ce mi s-a cerut. Mult mai tarziu am aflat ca, chiar din dimineata zilei de 2 August 1977, fratelui meu (pilot de incercare la fabrica de avioane din Craiova) i se interzisese sa mai puna piciorul pe scara oricarui avion militar, iar in comuna mea natala, biroul personal de la mina Paroseni, comisariatul militar din Petrosani si unitatea militara din Tirgoviste unde facusem stagiul militar (in incinta aceleiasi unitati militare au fost executati Elena si Nicolae Ceausescu) se scormonea de zor pentru date depline despre trecutul meu. Am continuat sa le vorbesc minerilor grevisti. “Fratilor, trebuie sa discutam aici necazurile care privesc pe toti minerii din Valea Jiului. Pentru inceput, vreau sa va vorbesc doar despre 2 probleme majore care ne fac viata cumplit de grea. In primul rand despre noua lege a pensiilor. Unii dintre noi ar putea sa spuna ca aceasta lege nedreapta afecteaza doar pensionarii cu jumatate de norma de munca, cei care urmeaza sa se pensioneze foarte curand si cei cu grade diferite de invaliditate. Nu este bine sa se gandeasca asa. Toti stim ca oricare dintre noi poate deveni invalid si ca foarte multi vor trebui sa se pensioneze in 2-3-5 ani de zile. Mai mult, generatia tanara de mineri, aflata acum aici, cred ca intelege si vrea, spre binele ei de viitor, sa se solidarizeze cu tatii, fratii si ortacii lor mai in varsta. Iata cum, fratilor, aceasta lege abuziva si nedreapta priveste toti minerii din vale. Toti trebuie sa fim impotriva aplicarii ei. Ce ziceti, sunteti de accord sa cerem sa fie anulata aceasta lege?�. Ce mai, entuziasmul, strigatele de bucurie si aprobare si pentru prima oara scandarea prelungita a numelui meu au fost de nedescris. Imediat am realizat ca eram ascultat cu atentie, deloc contestat dar mai ales gratulat cu expresii strigate, de genul: “E copilu’ poporului!�, “Cunoaste necazurile noastre si le zice bine!�, “Lasati-l sa ne vorbeasca!�.
“A doua problema despre care doresc sa va vorbesc este
sistemul de 6 ore de lucru pe zi. Stim bine ca acest sistem de 6 ore a fost aplicat pentru scurt timp in toate minele din Valea Jiului. Va aduceti aminte ce era scris pe toti peretii? Formularea exacta era aceasta: ‘Ramane scris cu litere de
aur in istoria mineritului trecerea la sistemul de 6 ore de munca pe zi’. Ce mama dracului s-a intamplat cu acele litere de aur? S-a consultat cineva cu noi sau ne-a intrebat cineva atunci cand s-a abolit acel sistem de 6 ore? Asa cum bine stim, hotararea de anulare a acelui sistem a fost luata in sala clubului muncitoresc din Lupeni de catre o echipa de banditi de la Bucuresti impreuna cu asa numitii reprezentanti ai nostri din Valea Jiului pe motivul ca nu se puteau realiza cifrele de plan. Asadar, hotararea a fost luata prin usa din dos! Dupa logica celor care ne conduc, numai prin marirea orelor de munca se pot obtine rezultate mai bune! Uite asa am ajuns acum sa lucram ca sclavii cate 65-80 de ore pe saptamana. Dar si in aceste conditii planul nu se realizeaza si ca atare suntem ciuntiti, luna de luna, la salarii. Banditii astia care ne conduc ar vrea, daca s-ar putea, sa ne faca sa lucram cate 16-18 ore pe zi. Putem noi rabda aceasta nedreptate? Eu cred ca datorita conditiilor noastre grele de munca, meritam din plin sa lucram 6 ore pe zi. Ce ziceti, ne cerem inapoi programul de lucru de 6 ore?� Este usor de imaginat ce a urmat. A fost o mare de aplauze si strigate de apreciere la adresa mea. Am fost uimit sa constat ca dupa semnalul meu cu mainile deasupra capului pentru incetarea strigatelor concomitent cu
apelul “Fratilor� la microfon, se facea liniste absoluta si toti minerii prezenti erau foarte atenti la ceea ce ar fi urmat sa le spun. A fost primul semn ca eram respectat, acceptat si lasat sa-i conduc. “Fratilor, pentru a fi luati in seama si pentru a arata ca suntem puternici, organizati si hotarati in obtinerea revendicarilor noastre, haideti sa strigam impreuna, rar, tare, raspicat si repetat, urmatoarele 2 lozinci: ‘Jos cu legea pensiilor’ si ‘Vrem 6 ore’. Dupa fiecare lozinca trebuie repetat refrenul ‘Nu intram in mina’. Fiecare lozinca si refrenul trebuie repetate una dupa alta de cate 3 ori. Ascultati-ma prima data pe mine cum trebuie sa strigam. Am sa va fac semn ca mainile cand trebuie sa strigati o data cu mine�. Se facuse o liniste de mormant. Toti ochii erau indreptati catre mine.
Intr-o fractiune de secunda, mi-am zis in gand: asta este prima proba de foc, acum sau niciodata! Mi-am asezat mai bine casca de miner pe cap, am luat o mima incruntata si hotarata, am tusit de de 2-3 ori pentru a-mi regla glasul si am inceput sa strig, din toti
rarunchii si plamanii, la microfon:
“Vrem sase o-re,
Vrem sase o-re,
Vrem sase o-re,
Nu intram in mi-na,
Nu intram in mi-na,
Nu intram in mi-na,
Jos cu legea pensi-i-lor,
Jos cu legea pensi-i-lor,
Jos cu legea pensi-i-lor,
Nu intram in mi-na,
Nu intram in mi-na,
Nu intram in mi-na,
Vrem... La acel moment, am facut semn cu mainile catre mineri sa strige odata cu mine. Ritmicitatea si schimbarile de lozinci si refrenuri au fost bine dirijate de mine, la microfon, prin accentuarea cuvintelor de inceput a fiecarei lozinci insotite de gesticulatii. S-a strigat necontenit, din mii de piepturi, timp de aproape 20 de minute. Aveam sa aflu de la noii sositi ca strigatele noastre erau auzite foarte clar in toate cartierele mineresti din Lupeni (numite STEFAN, CENTRAL, 80 DE CASE, BRAIA si NIVELT), Barbateni si Dealul Parosenilor. Tot atunci am primit primele indicii despre panica si groaza factorilor locali din
Valea Jiului care raportau, pentru prima oara la Bucuresti, ca ‘situatia’ nu mai putea fi tinuta sub control. Dupa acea prima demonstratie de forta si hotarare a minerilor grevisti, am invitat la microfon pe toti cei care credeau ca pot propune si alte revendicari care sa priveasca pe toti minerii din Valea Jiului. Apoi, m-am retras in ghereta portarului unde in timp ce imi consumam suplimentul
de mancare, ascultam cu o ureche la postvorbitorii mei si cu cealalta la tot ce-mi spunea Maniliuc Gheorghe, minerul care colecta informatii despre tot ce misca in Valea Jiului. Maniliuc m-a informat ca la sediile de militie era intuneric si nu se vazuse nici un militian in uniforma. In schimb, la toate sediile consiliilor populare luminile erau aprinse si se observa multa agitatie cu iesiri si intrari frecvente de persoane imbracate in haine civile. Marea suspiciune mi-a fost trezita la aflarea stirii ca la acea ora tarzie de dupa miezul noptii, toate carciumile si restaurantele din Lupeni erau deschise si intesate atat cu mineri imbracati in haine murdare din subteran, dar si cu persoane civile suspecte ce mimau prost comportamentul obisnuit al lopatarilor. Colegul meu mi-a impartasit ingrijorarea ca ceva murdar se punea la cale. Spre zorii zilei de 2 August am aflat ca in acele carciumi ‘discutiile’ se axau in principal pe discreditarea mea si transpunerea in practica a ideii de a se merge si jelui la Bucuresti. Informat la timp despre cele discutate in carciumi, am avut mare grija, de la microfon, sa inabus in fasa acele provocari de spargere a grevei si chiar sa impun inchiderea acelor circiumi in noaptea urmatoare. Tot in acea pauza de masa l-am rugat pe Maniliuc sa-mi faca rost de un pix si 2 coli albe de hartie (format A4) pe care am scris cu mana mea revendicarile de pana atunci si pe cele care urmau sa fie propuse, discutate si aprobate de catre minerii grevisti. Acele doua ciorne originale se afla si azi in posesia mea.
Episodul sechestrarii lui Ilie Verdet si Gheorghe Pana
Dimineata, in jurul orei 11:00 (2 August), si-au facut aparitia, in fata gheretei de pe care eu le vorbeam minerilor, Ilie Verdet si Gheorghe Pana, acompaniati de cativa activisti locali si de strigatul unui miner lupenar, mare si solid, cu urmatoarea fraza: “Oameni buni, dati-va la o parte si faceti-i loc tovarasului Verdet. El ne cunoaste necazurile si numai el ni le poate rezolva. El este tatal nostru adevarat!�. Verdet si cu Pana s-au oprit pe ultimele trepte
ale scarii ce ducea catre microfonul de la care vorbeam. Gh. Pana se afla postat in spatele lui Verdet. Amandoi stateau sprijiniti de bara de protectie, din fier, ce inconjura terasa pe care ma aflam. Ascultau, foarte atenti, la tot ce le ziceam eu minerilor. Verdet, imbracat in costum albastru, fara cravata, de statura mijlocie, gras, cu capul descoperit, ochi albastri, parul negru lins si dat pe
spate, imi suradea cu toata fata lui parsiva de hoasca comunista si unsa cu toate alifiile ‘revolutionarismului proletar’. Gheorghe Pana, cam de aceeasi statura si parca nitel mai slab decat Verdet, acoperit pe cap cu o palarie tip vanatoresc, livid la fata, ma privea incruntat si agresiv. Cand amandoi priveau uneori spre multimea de mineri grevisti, li se citea pe fata teama si ingrijorarea.
L-am intrebat pe Verdet daca avea mandatul de a rezolva toate
revendicarile minerilor. Initial s-a codit sa zica ceva, facand pe obositul si motivand ca toata noaptea nu dormise si ca se aflase mereu pe drum. Am sesizat imediat ca vulpoiul astepta sa fie rugat cu aplauze si intampinat cu urari de bun sosit. Atunci, l-am
intrebat din nou, astfel: “Totusi, nu inteleg motivul pentru care va aflati aici!�. Au urmat o multime de huiduieli, injuraturi si aruncari cu suplimentele catre cei doi, minerii cerindu-le sa-si explice prezenta. Activistii care-i insotisera pe Verdet si Pana s-au strecurat afara din multime si s-au facut nevazuti.
Primit astfel, Verdet a fost nevoit sa ne spuna ca el nu avea insarcinarea de a aproba si rezolva revendicarile noastre. Zicea ca venise cu misiunea de a afla si colecta necazurile noastre, acestea urmand sa fie raportate direct secretarului general, neuitand sa precizeze ca numai presedintele tarii avea puterea decizionala de a “aprecia, aproba si rezolva necazurile� cu care ne “confruntam�. La auzul celor spuse de catre Verdet, se racnea din toate piepturile sa vina Ceausecu personal in Valea Jiului. Degeaba a incercat Verdet sa adauge ca la acel moment Ceausescu era ocupat cu “probleme urgente de partid si de stat� si ca daca reluam lucrul ne ‘garanta’ el personal ca in mai putin de o luna de zile se va intoarce in Valea Jiului cu raspuns favorabil din partea secretarului general. Partea aceea cu promisiunile lui Verdet a fost intimpinata cu multa suspiciune din partea noastra, indirjindu-ne si mai tare, prin noi huiduieli si avertismente, ca nu vom relua lucrul pana cand Ceausescu personal va promite, in fata noastra, rezolvarea revendicarilor minerilor grevisti. Huiduiti, injurati si bombardati cu resturi de alimente, Verdet si Pana s-au refugiat in spatele meu si
lipiti de peretele gheretei portarului ma rugau, ingroziti, sa-i apar de furia multimii. Am reluat dialogul cu minerii, zicandu-le ca aceea era dovada ca cei de la Bucuresti urmareau doar sa ne amageasca cu promisiuni si minciuni pentru a ne face sa ne reluam lucrul in subteran. Le-am mai spus minerilor ca de atunci incolo nu vom mai accepta nici un dialog cu cei de la municipiu, judet sau
Bucuresti ci doar cu Ceausescu personal. Am propus minerilor sa-i lase pe Verdet si pe Pana sa plece si sa transmita la Bucuresti cererea noastra de a discuta direct cu Ceausescu. Colegii grevisti m-au ascultat si au fost de acord sa-i lasam sa plece.
Dupa aceea m-am indreptat catre nisa din peretele gheretei cu intentia de a-i spune electricianului sa opreasca statia de amplificare, pentru racire.
Rapid am observat ca Verdet si Pana au facut un pas in fata cu intentia de a se adresa din nou grevistilor. Instantaneu am renuntat sa-i fac semn electricianului sa opreasca statia de amplificare, fara a visa pentru o clipa despre ce avea sa urmeze.
Verdet se afla in fata microfonului, gata sa se adreseze minerilor, iar langa el Gh. Pana, incruntat si cu mainile in solduri, scrutand multimea.
Urmatorul gest a lui Verdet a fost extrem de provocator, periculos si volatil. Parca-l vad si azi in fata ochilor pe Verdet ‘viteazul’, miscandu-si ambele maini, intinse paralel in fata, inspre dreapta si stanga si adresandu-se minerilor astfel: “Uite ce e tovarasi, membrii de partid sa se grupeze la stanga si nemembrii de partid la dreapta�. Pentru cateva fractiuni de secunda am ramas blocat si uluit la acel gest inconstient si profund provocator.
De data aceasta am avut de-a face cu ceva foarte asemanator jocului mortal dintre pisici si soareci. Nu numai ca cei doi erau injurati colorat si amenintati cu pumnii ridicati deasupra capului, dar s-a trecut imediat la punerea in practica a intentiilor de linsare prin apeluri catre cei din fata gheretei, de a-i trage de picioare jos in multime cu sarme metalice transformate ad-hoc in carlige, cordoane si masti de gaze cu roluri de lasouri si chiar securi. Altii, furisindu-se tiptil pe scara ce ducea spre platforma unde ma aflam eu si cei doi, incercau sa-i apuce de haine. Se incerca, chiar de pe platforma de deasupra gheretei, sa-i prinda pe cei doi de gat cu laturi facute din curelele pantalonilor.
Constient ca linsarea celoi doi politruci ar fi fost urmata de un
adevarat razboi civil, cu maceluri de-o parte si de alta in taberele beligerantilor, am intervenit curajos, rapid si hotarat. I-am tras pe cei doi in spatele meu si i-am lipit de zidul gheretei pentru a nu fi apucati de picioare, am impins cu mainile pe cei care se furisau pe scara, am smuls cateva curele-lat din mainile celor aflati pe partea de deasupra gheretei si am reluat apelurile microfonice disperate
de calmare a spiritelor setoase de razbunare. Am folosit din plin si tactica de descretire a fruntilor a celor hotarati sa se razbune, cu urmatoarele fraze adresate multimii: “Uitati-va la ei cum arata si cum tremura ca varga de frica� (Verdet si Pana erau lipiti ca hartia de peretele gheretei, le tremurau vizibil picioarele, aveau capetele acoperite cu mainile si se inghesuiau vartos unul in altul), “Le-ajunge lectia asta pentru tot restul vietii lor� si in final, razand cam
fortat si rugator, am adaugat “Lasati-i fratilor ca s-au pisat si cacat pe ei de frica� (intr-adevar, la picioarele celor doi se formase un lichid care le inconjura talpile pantofilor). La auzul ultimei mele afirmatii, toti au inceput sa rada. Si pentru a le arata colegilor
grevisti ca cei doi nu vor scapa nepedepsiti, pedaland si pe necesitatea de a ne folosi de ei, le-am propus sa fie de acord sa-i tinem ostatici pana la sosirea lui Ceausescu la Lupeni. Toti au fost de acord cu mine.
Personal i-am insotit si inchis, pe cei doi, in ghereta portarului. Tot atunci i-am instruit pe Maniliuc Gheorghe si alti 6 ortaci, alesi de el, sa-mi urmeze cu strictete urmatoarele instructiuni:
- sa-i tina inchisi si sa-i pazeasca pentru a nu scapa;
- sa-l escorteze numai pe Verdet la posta locala din Lupeni pentru a lua legatura telefonica cu Ceausescu;
- sa stea lipit de Verdet si sa asculte la tot ceea ce acesta vorbea cu Ceausescu;
- i-am cerut lui Maniliuc sa ma informeze imediat despre tot continutul convorbirilor dintre Verdet si Ceausescu;
- sa-i escorteze la WC-ul din incinta minei din Lupeni, nu impreuna ci numai unul cate unul;
- sa-i hraneasca pe cei doi numai cu apa.
In interiorul gheretei portarului, m-am adresat lui Verdet si Pana cu urmatoarele cuvinte, citez: “Sunteti doi excroci batrani care ati venit aici doar cu misiunea de a ne dezbina si imprastia. Ati crezut ca va merge! Sunteti norocosi ca inca mai aveti suflare�. Atunci Verdet mi-a spus ca el si Pana au gresit si chiar mi-a multumit ca i-am scapat de la moarte. Taindu-i vorba, i-am cerut lui Verdet sa-i
comunice lui Ceausescu ca numai cu el voiam sa discutam despre problemele noastre. Verdet a promis, de fata cu Maniliuc si echipa lui de paza si escorta, ca va raporta secretarului general despre hotararea noastra de a nu relua lucrul in subteran pana nu vom sta de vorba cu el personal. In final i-am avertizat pe cei doi sa nu indrazneasca sa scape de sub paza colegilor mei si ca vor fi eliberati numai dupa ce vom avea certitudinea ca Ceausescu va veni la Lupeni.
Din acel moment si pana in jurul orei 6:30 din dimineata zilei de 3 August 1977, cand cei doi au fost eliberati din mainile noastre, personal am mai avut un singur contact direct cu Verdet si Pana, atunci cand am primit informatia ca forte militare inconjurasera Valea Jiului.
In tot timpul detentiei celor doi in ghereta portarului, acestia au putut auzi foarte clar despre tot ceea ce se cuvanta si manifesta.
Ilie Verdet a fost escortat o singura data la PTTR-ul local si de doua ori la Consiliul Popular din Lupeni de unde a vorbit telefonic
cu Bucurestiul. La prima convorbire telefonica, Verdet a raportat ca libertatea lui de miscare era “foarte limitata� si ca situatia nu mai putea fi tinuta sub control. A doua oara Verdet a vorbit cu Bucurestiul si cu generalul de securitate Macri aflat la Petrosani. Abia la a treia convorbire telefonica (in jurul orei 2:00 din dimineata zilei de 3 august) Ceausescu a transmis lui Verdet sa ne asigure ca in jurul pranzului (3 august) va sosi “in mijlocul minerilor care doresc sa discute cu mine�.
|
|
