|
eoka_b
Membru nou
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 6
|
|
De ce ar trebui presedintele Traian Basescu sa condamne comunismul?
Sunt cumva surprins ca, la peste 15 ani de la prabusirea unei dictaturi de o irationalitate si barbarie ce nu mai trebuie demonstrate, batem pasul pe loc in legatura cu ceva ce mie mi se pare cat se poate de limpede. Anume, faptul ca regimul comunist, chiar si in perioadele sale de relativa “inmuiere�, a fost antipatriotic, axiofob, marcat de ostilitate fata de ideea de diferenta si alteritate. A fost distrusa orice meritocratie ori, mai bine spus, selectia a fost in genere una negativa. Daca de la Ion Iliescu nu ne-am fi asteptat sa procedeze in directia unei rupturi categorice si radicale cu comunismul, inclusiv printr-o condamnare lipsita de ambiguitati, in cazul lui Traian Basescu surpriza este reala. Nu vad ce nevoie are d-l Basescu sa se impiedice in argumente pur administrative, legate de constituirea unei comisii, atata vreme cat exista o baza documentara colosala, exista lucrari stiintifice validate international care spun lucrurilor pe nume. Despre Holocaust nu s-a vorbit o lunga perioada, existau voci care negau ori minimalizau oroarea. Despre crimele comunismului avem informatii stranse vreme indelungata in tara si in strainatate. Partidul comunist a fost institutia de baza a acestei dictaturi ideocratice. Trebuie insa accentuat caracterul criminal al altor institutii, inainte de toate al Securitatii. O societate democratica nu poate functiona prin abrogarea memoriei. Sa ne gandim la Franta, unde umbra Vichy-ului nu a putut fi pur si simplu alungata prin uitare ori minimalizare. Daca democratia romaneasca la ceasul Basescu este diferita de momentele precedente (iar eu unul cred ca este), atunci presedintele poate si ar trebui sa condamne ce s-a petrecut in toti acesti 40 de ani: umilirea natiunii, batjocorirea legii, persecutia minoritatilor, distrugerea taranimii, exploatarea inclementa a clasei muncitoare, strangularea gandirii autonome si prigoana impotriva intelectualitatii. Este vorba de un imperativ motivat etic, istoric si politic. Dvs., domnule Gosu, stiti la fel de bine ca si mine ca literatura problemei este de-acum coplesitoare si ca miza este inainte de toate una ce tine de vointa politica. Este, cred eu, necesar sa numim institutiile care au permis functionarea sistemului: politia secreta, aparatul de partid, Comisia controlului de partid, Sectia de propaganda etc. Trebuie sa-i numim si pe cei care au facut aceste institutii sa se perpetueze, uneori din diabolic fanatism, alteori din nu mai putin nociv conformism. Ce au avut de castigat alte tari daca au condamnat comunismul?
In alte tari, decomunizarea a mers mai departe si mai repede decat in Romania. Ma gandesc la Ungaria, Cehia, Polonia. Pe de alta parte, fostii comunisti, mai ales in Polonia, au reusit sa tergiverseze lucrurile si nu s-a ajuns decat relativ recent la o reconsiderare a arhivelor politiei secrete pe o baza cat mai transparenta. Ce a avut de castigat Cehia, de pilda? Inainte de toate, un climat de incredere, o perspectiva clara despre ruptura cu un sistem intemeiat pe minciuna (spunea candva Leszek Kolakowski ca “minciuna este sufletul nemuritor al comunismului�). Daca vrem sa traim in adevar, daca vrem sa ne sustragem cercului vrajit al tuturor complicitatilor si oportunismelor, singura solutie o reprezinta rostirea cat se poate de clara, concisa si sintetica a faptului esential: comunismul a fost un despotism cu consecinte dezastruoase. Cultura politica a democratiilor postcomuniste nu are decat de castigat din condamnarea deschisa, de catre cea mai inalta instanta politica, a sistemului prabusit, nu insa si decedat, in decembrie 1989. In anumite situatii, indeosebi in sistemele postautoritare, claritatea morala este cheia succesului unei democratii. Sa ne gandim la statele din America Latina, unde nimeni nu ezita sa afirme ca dictaturile militare au fost momente tragice, soldate cu mii si mii de victime. Pentru ca un Jacques Chirac sa condamne regimul de la Vichy, din cate stiu, nu a fost nevoie sa se infiinteze o comisie speciala. Intr-o tara in care seful statului va declara ca sistemul comunist a fost unul abominabil, fondat pe teroare, manipulare si duplicitate, oamenii vor simti ca respira un aer mai curat. Nu vreau sa sune patetic, dar este un minimum datorat celor pieriti in lagare si inchisori, precum si celor ucisi in decembrie 1989. De ce credeti ca nu s-a produs pana acum, la 15 ani de la rasturnarea violenta a comunismului, condamnarea regimului comunist din Romania? De ce, de pilda, Emil Constantinescu nu a condamnat comunismul?
Mai intai, a fost impostura ideologica a FSN. Neocomunistii au uzurpat discursul anticomunist. Amintiti-va de ianuarie 1990, de gesturile lui Iliescu si Roman, care se declarau democrati de cand lumea. S-a utilizat insa notiunea vaga de “totalitarism�, pentru a evita delimitari politice si morale lipsite de ruptura radicala cu acest trecut. Am scris, in mai 1990, in ziarul american Christian Science Monitor un articol pe aceasta tema. Lucrurile s-au prelungit in anii urmatori. S-au inchis ochii in privinta acelui “cancer al sufletelor� care a fost Securitatea (expresia apartine unui istoric francez si se refera la perioada ocupatiei naziste). S-a infiintat un Institut pentru Studierea Totalitarismului, care insa nu a izbutit sa devina ceea ce era si este inca atat de necesar in Romania: un centru de pastrare a memoriei in legatura cu teroarea comunista. Nu ma refer doar la teroarea politieneasca, ci si la aceea reprezentata de propaganda, cu eforturile sale diabolice de infantilizare si imbecilizare a cetatenilor. Citeam recent ca, in discutiile sale cu istoricul elvetian Pierre du Bois, unul din foarte putinii cercetatori cu care a acceptat sa stea de vorba dupa 1990, tarul ideologic al epocii Dej, Leonte Rautu, admitea, fara urma de regret, ca regimul comunist s-a facut vinovat de moartea catorva zeci de mii de oameni. Evident, au fost mult mai multi. Dar nu putem uita si ce s-a petrecut cu spiritul uman, actiunile sistematice de incorsetare si sterilizare a gandirii libere. Comunismul nu a fost condamnat explicit, pentru ca exista prea multe complicitati greu avuabile: legaturi de rudenie ale unor lideri pesedisti, biografii personale ale altora. Cand ai fost secretar al CC al PCR, nu-ti vine sa spui ca ai servit un sistem criminal. In privinta lui Emil Constantinescu, cred ca a fost vorba de un alt timp istoric. Parea ca vremea decomunizarii trecuse (chiar si mie mi s-a parut ca era un discurs politic tot mai lipsit de magnetism). Pe de alta parte, in anturajul lui Emil Constantinescu s-au aflat Zoe Petre, Cristian Preda, Sorin Alexandrescu, Daniel Barbu (o scurta perioada si Marius Oprea), oameni pentru care dorinta de ruptura cu trecutul era neindoios un imperativ urgent. Emil Constantinescu a adoptat insa pozitia consensuala si a evitat sa-i confrunte pe urmasii nomenklaturii. Acum, la zece ani de la moartea lui Corneliu Coposu, un om de care am fost apropiat si pe care l-am respectat enorm, ma intreb ce s-ar fi intamplat daca el ar fi ramas in viata. Dar intram in zona contrafactualelor, deci pe un teritoriu al speculatiilor pure. Cum spuneam mai devreme, condamnarea comunismului nu este o chestiune de informatie ori documentare, ci una de vointa politica. Reiese ca, la acest capitol, d-l Constantinescu nu a dovedit grandoarea etica de care ar fi fost atata nevoie. Ma obstinez sa astept acest lucru de la Traian Basescu. Ma grabesc sa spun ca fundalul (background-ul biografic) nu este o ratiune pentru a ramane atasat de o doctrina si un sistem falimentare.
In ce ma priveste, am rupt cu comunismul pe baza unei decizii morale si intelectuale. Faptul ca parintii mei au fost ilegalisti nu m-a impiedicat sa vad aberatiile logice si sociologice implicate de aplicarea unui proiect utopic imbibat de cultul violentei si al unei revolutii cataclismice. In absenta unei clarificari a trecutului, viata politica din Romania are de suferit. Ma gandesc intai de toate la partidele de stanga si centru-stanga. De ce stanga din Romania nu-si lamureste relatia cu trecutul comunist? Poate acum, ca se afla in opozitie?
Cred ca ne intalnim cu o chestiune de mai mare adancime - debilitatea teoretica si morala a stangii romanesti in genere. Nu ma refer acum la social-democratii prigoniti de comunisti. Stanga leninista din Romania nu a fost capabila sa genereze un proiect revizionist, asemanator cu cele din Ungaria si Polonia. Nu a existat la noi un Kolakowski. Ion Ianosi, Pavel Campeanu, Niculae Bellu si Henri Wald sunt nume respectabile, insa acesti ganditori nu au generat opere critice comparabile ce cele ale unor Agnes Heller, Ferenc Feher, Karel Kosik ori Kolakowski. Nu au avut taria sa intre in opozitie directa si fatisa cu sistemul. Nu-i judec, doar constat. Ion Iliescu ar fi avut datele sa coaguleze in jurul sau, mai ales la inceputul anilor ‘70, un minim nucleu revizionist. Nu a fost sa fie (am incercat sa aflu cauzele acestei situatii in mult-disputatul volum Marele soc). Valter Roman a publicat colectia Idei contemporane, dar nu s-a angajat intr-o critica a socialismului politist.
Precaritatea marxismului romanesc, imbratisarea sovinismului ca doctrina quasi-oficiala dupa 1964, sinteza de stalinism si fascism din perioada ultima a lui Nicolae Ceausescu sunt teme cu care stanga actuala trebuie sa se confrunte. Ceea ce este socant in Romania tine de faptul ca nimeni nu a venit sa spuna: “imi pare rau� (o exceptie este Cornel Burtica). Avem justificari si rationalizari cu carul, dar cainta ramane marfa rara. In absenta caintei, ideea amnistiei (sustinuta candva de Adam Michnik) imi pare ca propune o iluzie drept forma de terapie.
Poate ca Mircea Geoana va intelege importanta ca tocmai PSD-ul sa fie partidul care sa-si asume trecutul si sa anunte ceea ce cu totii asteptam: despartirea de trecutul comunist de care este legat prin mii si mii de fire. Poate ca vechiul meu prieten si fost coleg la sociologie, Alin Teodorescu, va citi aceste randuri si va initia acel gen de operatiune de purificare a sufletului pesedist (ceea ce numim in engleza soul-searching). Decomunizarea nu poate fi doar actiunea lui Traian Basescu ori a Aliantei D.A. Ea trebuie sa fie un demers national. D-l Basescu insa il poate stimula, prin acea declaratie despre care vorbeam mai devreme.
Sa nu uit - intr-un articol publicat acum cateva saptamani, d-l Vasile Dancu sustinea ca, in Romania, comunismul a fost doar o pojghita superficiala si in fond nesemnificativa peste un organism social care si-a urmat propriul drum. A cere condamnarea sa ar insemna sa ne luptam cu morile de vant. Nu a existat comunism real in Romania, sustine sociologul clujean. PCR a fost aproape o fictiune. Ma tem ca lucrurile stau complet diferit: comunismul romanesc a devenit parte organica a vietii umane, a construit institutii si a deturnat milioane de destine. A desfigurat cultura romaneasca si a generat comportamente si mentalitati de care incercam sa ne debarasam de mai bine de 15 ani. S-a nascut in Romania o cultura politica comunista. Lichidarea ei ramane inca, in multe privinte, mai ales psiho-morale, un deziderat.
Recunoasterea Holocaustului din Romania s-a facut mai mult la presiunile Occidentului. De ce credeti ca nu s-au facut presiuni si pentru condamnarea comunismului?
Cred ca este nevoie sa intelegem un fapt simplu, dar adeseori pierdut din vedere: Occidentul se bazeaza intelectual, in multe privinte, pe amintirea coalitiei antifasciste. URSS, in anii celui de-al II-lea razboi mondial, a fost aliata democratiilor anglo-saxone. Apoi, Holocaustul a avut loc in Europa Centrala si de Est, nu in zonele indepartate din Siberia si Asia Centrala. Perceptia vestica despre Holocaust este cea a unui genocid petrecut in chiar inima civilizatiei liberal-burgheze. De aici si elementele de culpabilitate care sunt subliniate cu atata tarie, nu doar in discursul Scolii de la Frankfurt, dar si in scrierile unor Camus, Jaspers, Ricoeur. Crimele comunismului sunt, pe de alta parte, rezultatul unei patologii a universalismului, spre a relua sintagma lui François Furet. Este mult mai dificil pentru spiritul liberal vestic sa puna sub acuzare ceea ce Pierre Hassner a numit “un produs deraiat al Luminilor�. Nu vreau insa sa se creada ca Occidentul, in ansamblu, a fost insensibil la calvarul populatiilor supuse sovietismului. A existat Congresul pentru Libertatea Culturii, au existat vocile unor Raymond Aron, Koestler, Orwell, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Ghita Ionescu, intelectualii new-yorkezi antistalinisti (Sidney Hook, Philip Rahv, Dwight Macdonald, Edmund Wilson).
Radio Europa Libera a fost o expresie a convingerii ca se poate lupta impotriva comunismului. Alain Besançon a explicat exemplar, dupa parerea mea, contrastul dintre hipermnezia legata de genocidul hitlerist si amnezia in ce priveste atrocitatile comuniste. Exista ceva in Holocaust care sfideaza insasi puterea noastra de intelegere, acel punct abisal care aboleste tot ce ne-am inchipuit a fi umanitatea din noi. In egala masura, este limpede ca o hegemonie culturala exercitata timp de decenii de stanga pro-sovietica a facut extrem de anevoioasa demascarea si denuntarea crimelor regimurilor de tip bolsevic. In ce ma priveste, ma situez de partea lui Vasili Grossman si sustin ca ambele crime in masa inspirate de proiecte ideologice nihilist-demonice trebuie condamnate fara nici o rezerva, definitiv si irevocabil. Recunoasterea Holocaustului din Romania s-a facut mai mult la presiunile Occidentului. De ce credeti ca nu s-au facut presiuni si pentru condamnarea comunismului?
Cred ca este nevoie sa intelegem un fapt simplu, dar adeseori pierdut din vedere: Occidentul se bazeaza intelectual, in multe privinte, pe amintirea coalitiei antifasciste. URSS, in anii celui de-al II-lea razboi mondial, a fost aliata democratiilor anglo-saxone. Apoi, Holocaustul a avut loc in Europa Centrala si de Est, nu in zonele indepartate din Siberia si Asia Centrala. Perceptia vestica despre Holocaust este cea a unui genocid petrecut in chiar inima civilizatiei liberal-burgheze. De aici si elementele de culpabilitate care sunt subliniate cu atata tarie, nu doar in discursul Scolii de la Frankfurt, dar si in scrierile unor Camus, Jaspers, Ricoeur. Crimele comunismului sunt, pe de alta parte, rezultatul unei patologii a universalismului, spre a relua sintagma lui François Furet. Este mult mai dificil pentru spiritul liberal vestic sa puna sub acuzare ceea ce Pierre Hassner a numit “un produs deraiat al Luminilor�. Nu vreau insa sa se creada ca Occidentul, in ansamblu, a fost insensibil la calvarul populatiilor supuse sovietismului. A existat Congresul pentru Libertatea Culturii, au existat vocile unor Raymond Aron, Koestler, Orwell, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Ghita Ionescu, intelectualii new-yorkezi antistalinisti (Sidney Hook, Philip Rahv, Dwight Macdonald, Edmund Wilson).
Radio Europa Libera a fost o expresie a convingerii ca se poate lupta impotriva comunismului. Alain Besançon a explicat exemplar, dupa parerea mea, contrastul dintre hipermnezia legata de genocidul hitlerist si amnezia in ce priveste atrocitatile comuniste. Exista ceva in Holocaust care sfideaza insasi puterea noastra de intelegere, acel punct abisal care aboleste tot ce ne-am inchipuit a fi umanitatea din noi. In egala masura, este limpede ca o hegemonie culturala exercitata timp de decenii de stanga pro-sovietica a facut extrem de anevoioasa demascarea si denuntarea crimelor regimurilor de tip bolsevic. In ce ma priveste, ma situez de partea lui Vasili Grossman si sustin ca ambele crime in masa inspirate de proiecte ideologice nihilist-demonice trebuie condamnate fara nici o rezerva, definitiv si irevocabil.
|
|
