|
|
Flori STĂNESCU, istoric Bucureşti, 28 septembrie 2005
Paul Goma la 70 de ani
Pe 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 70 de ani. Mai bine de 60 i-a petrecut ascunzându-se, urmărit (fiind copil, apoi adolescent) când de sovietici, când de români, persecutat (închis de două ori, domiciliu obligatoriu), exclus şi marginalizat. Aflat la capătul puterilor fizice şi sufleteşti, în noiembrie 1977, după lichidarea Mişcării Goma, se autoexilează la Paris. Acolo credea Securitatea că o să-i fie mai uşor să îl lichideze. Desigur, ameninţările permanente nu l-au vizat doar pe el, ci şi familia. Nimic nu l-a descurajat, n-a încetat niciodată lupta. Nu cred să mai existe un destin asemănător în istoria românilor. Căci despre istorie vorbim, deoarece din literatura română oficială a fost scos de confraţii breslaşi, care suferă de tot felul de spaime. Cum altfel se poate explica lipsa scriitorului din manualele de limba şi literatura română? Mă refer la cele pentru clasele de liceu. Este mai mult decât jenant să se apeleze mereu la sintagma „Goma n-are talent“. Este jignitor pentru inteligenţa celor care o vehiculează.
Aşadar, să revenim la istorie, de unde nu-l poate scoate nimeni pe Paul Goma: el a reuşit să ridice măcar cu o treaptă România şi pe români din vinovăţia colaborării pasive cu Fiara comunistă, din anonimatul unei ţări în care se tăcea pe brânci, după ce câteva generaţii de români putreziseră în închisorile şi în lagărele comuniste. El a reuşit prin forţe proprii să zguduie Securitatea statului naţional-comunist al lui Ceauşescu. (Cine ar fi crezut că un singur om, român, basarabean hăituit, poate avea un asemenea curaj, poate reuşi, măcar în parte, ce au reuşit unii vecini de-ai noştri în condiţii ideologice şi concentraţionare mai puţin strânse decât în România, în aceeaşi epocă. Goma nu a avut în închisoare nici cărţi de citit, nici hârtie de scris, nici pachete de la familie şi prieteni, care să-i îndulcească suferinţa şi să-i permită să-şi limpezească gândurile şi să-şi structureze un program. NU! El a avut parte doar de interogatorii cumplite, de bătăi, de ameninţări. A fost drogat, ca să moară „natural“.)
Gestul său a arătat că voinţa umană – individuală şi/sau colectivă – poate urni chiar şi munţii din loc, şi aceasta într-un moment (1977) în care vecinii noştri de Bloc comunist – unguri, cehi, polonezi – învăţaseră lecţia, aveau nuclee de societate civilă, aveau intelectuali (scriitori!) care beneficiau de solidarizări organizate. Or, solidarizările cu Paul Goma au venit mai ales dinspre muncitori, adică din acele medii care şi-au aşteptat mereu conducătorii, până în 1989. Dovadă stau numeroasele răzmeriţe ale muncitorilor (Cluj, Valea Jiului, SLOMR – primul sindicat liber creat în 1979 dar înăbuşit în faşă de Securitate–, Iaşi, Braşov) care nu s-au putut întrupa cu adevărat din datorită lipsei unor programe şi pentru că intelectualii români erau ocupaţi să reziste estetic, prin cultură.
Aşa se explică, în bună parte, tratamentul la care a fost supus Paul Goma după 1990 în România, de către români: prin recidivarea laşităţii intelighenţiei autohtone, prea fricoasă înainte de 1989, şi mult prea temătoare să nu piardă ce agonisise cu multe plecăciuni (prestigiu, funcţii bine plasate, ierahizări în topuri de breaslă etc.) după 1990. ÃŽn atare condiţii, intelighenţia nu putea şi nu poate să recunoască public (pe la colţuri mulţi viteji se-adună!) gravitatea morală, socială, culturală şi politică a acestei neimplicări.
ÃŽn loc să-i recunoaştem curajul (care ne-a făcut pe fiecare dintre noi, că recunoaştem sau nu, să vibrăm la auzul numelui său) şi meritele istorice, ce facem? ÃŽl denigrăm. Există indivizi şi grupuri – care au creat adevărate comunităţi de interese – care manipulează spusele/scrisele lui Paul Goma. Astfel, încet, încet numele său a început să fie asociat cu expresii de genul „lipsit de talent literar“, „spion KGB“, „jidovit“, „homosexual“ şi, ultima găselniţă, care ţine loc de orice argument: „antisemit“. Observ cu mâhnire că românii şi-au pierdut (dacă au avut) simţul didactic. Punând pe două coloane ceea ce a făcut Paul Goma bun pentru românii de toate nuanţele şi etichetele care i se tot lipesc, este lesne de înţeles că orice om care îi cunoaşte traseul biografic nu poate să creadă că viaţa şi lupta sa se rezumă în câteva cuvinte ofensatoare şi neadevărate. Este imposibil de crezut că un cititor avizat al lui Paul Goma poate să spună că acesta este „lipsit de talent literar“ sau „antisemit“. Cine nu crede poate să verifice, dar citind cu responsabilitate, nu cu gândul că va fi pedepsit (prin excluderi, tăierea sinecurilor etc.). De aceea, cei care se încăpăţânează să-i distrugă reputaţia de scriitor şi dizident lui P. Goma sunt penibili. Până şi românii ştiu (pentru că învaţă la şcoală!) că una din condiţiile esenţiale ale interpretării/comentării unui text este lecturarea lui atentă. Apoi, situarea sa în contextul istoric la care se referă şi punerea în relaţie cu autorul care l-a scris (ambele criterii au şi subcriterii de urmărit) etc.
Cred că în 1989 venise, în sfârşit, momentul să fie şi românii mândri că sunt locuitori ai acestei ţări: să ne căim, să ne asumăm faptele rele ale unora dintre noi şi să păstrăm curat, ducând mai departe, ceea ce au făcut bine unii dintre ai noştri. N-ar fi târziu s-o facem nici din 2005 încolo.
Cred că Paul Goma a fost mereu conştient de ceea ce pierde, ca şi de ceea ce avea să piardă. A pierdut aproape tot, cu excepţia celor câţiva care nu l-au părăsit niciodată. Desigur, şi-a pierdut în mod conştient viaţa dar a câştigat recunoştinţa noastră. Cei care îl denigrează, ştirbind prin aceasta chiar interesele şi prestigiul României, ştiu bine ce au de pierdut dacă îi dau dreptate.
Sper că istoria noastra îi va consemna într-o bună zi pe toţi drepţii noştri şi faptele lor. Şi că vom avea înţelepciunea să reţinem învăţămintele istoriei.
P.S.: Iluştrilor noştri intelectuali nu le pasă că profesorii de istorie din România sunt chemaţi frecvent la întâlniri (consfătuiri), unde sunt orientaţi de către „specialişti“ cum să predea Holocaustul. Ei nu se întreabă de ce predarea Sistemului concentraţionar românesc nu este, măcar, la fel de importantă pentru istoria românilor/României şi pentru formarea viitorilor cetăţeni români. Probabil că şi aceasta este tot o cerinţă europeană!
Tot aşa, nu se întreabă cum de este posibil ca în anul 2005 (regimul comunist a căzut în decembire 1989!?) să-l vedem la Piaţa Romană pe Pleşiţă coborând din autobuzul 300, înjurându-l pe şofer că a pornit prea repede pentru piciorul lui beteag („Ho, bă, eşti orb? Nu vezi că n-am coborât?“). Dacă l-a bătut, jumulit şi drogat pe Goma, ca să dau numai un exemplu, şi nu a păţit nimic, ce relevanţă ar avea că s-a răstit la un şofer anonim? Că doar noi, românii, ne înjurăm zilnic între noi prin tramvaie…
|
|
