|
|
Bucureşti, 29 iulie 2003 Mircea Stănescu
23 ianuarie 2004
Un caz recent
Cercetarea exterminării evreilor şi acuza de „antisemitismâ€Â?
ÃŽn numărul 177, din 15-21 iulie 2003, revista „Observator culturalâ€Â? a publicat un text amplu al lui Radu Ioanid. Autorul încerca o analiză a cărţilor lui Paul Goma, Basarabia [1] şi Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii [2], pentru a ajunge la concluzia: că avem de-a face cu o producţie şi, în mod conex, cu un autor „negaţionistâ€Â?, care face un „decupaj istoric arbitrarâ€Â?; cu un „istoric naţionalistâ€Â? care culpabilizează populaţia evreiască fără apărare din acei ani; care „se luptă din greu cu o dilemă a antisemiţilor româniâ€Â? – şi, desigur, nu o depăşeşte –, pentru a încheia cu: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din Româniaâ€Â? [3].
Ca unul care nu doar că am citit cărţile în discuţie, dar am şi recenzat una dintre ele [4], frapat fiind de aceste aserţiuni, folosesc prilejul pentru a cîntări concluziile lui Radu Ioanid, făcînd totodată abstracţie de gravitatea acuzelor puse în joc. Pentru aceasta îi voi urmări argumentaţia şi modul în care lucrează cu sursele, tocmai pentru a mă lămuri eu însumi despre ce este vorba aici: despre o analiză şi, în mod similar, de acuze temeinic dovedite sau despre altceva? Pentru că Radu Ioanid doreşte să-şi întemeieze istoric concluziile prezentate mai sus, voi proceda la analiza unui număr redus, dar suficient de relevant de pasaje din lucrările sale, tocmai pentru a vedea dacă şi/sau cum le susţin.
O privire rapidă asupra primului colaj de citate din Basarabia arată că Radu Ioanid nu stăpîneşte procedeul citării. Altfel nu se explică diferenţele, în interiorul ghilimelelor, între ceea ce autorul crede că citează şi textul original. Iată doar trei dintre ele: în loc de „evreul (...) ar fi putut să fie consăteanul nostruâ€Â? din textul original – găsim: „evreul (...) ar fi putut fi consăteanul nostruâ€Â?; în loc de: „ordinul de a fi ucis şi unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi prin seteâ€Â? – „ordinul de a fi ucis unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi seteâ€Â?; şi, în fine, în loc de „Este adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitateâ€Â? – „E adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitateâ€Â? [5].
Frapat de o asemenea manieră de a cita, am procedat la o verificare sumară a unuia dintre textele istorice ale lui Radu Ioanid. ÃŽn urma căreia am constatat că „diferenţeâ€Â? de tipul indicat mai sus există nu doar între ceea ce citează Radu Ioanid şi documentele de epocă, ci şi între ceea ce acelaşi autor citează, de la un text la altul, din aceleaşi documente de epocă. Neputînd insista, mă voi limita, şi aici, doar la trei exemple, relevante atît pentru subiectul în discuţie – evreii în perioada 1940-1944 –, cît şi pentru „probatoriulâ€Â? concluziilor autorului cu privire la Goma şi la lucrările acestuia. Iată-le, prezentate în forma lor cea mai nudă.
(1a) De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat, prin telefon, colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, un lung ordin care conţinea instrucţiuni ce specificau că «evacuarea populaţiei evreieşti din Iaşi este necesară şi trebuie să fie totală (inclusiv femeile si copiii). Evacuarea se va face pachete-pachete [limbajul lui Antonescu – notă R.I.] întîi la Roman şi apoi la Tîrgu Jiu.» [6]
(1b) ÃŽn noaptea de 28 spre 29 iunie, la ora 23, colonelul Lupu a avut o convorbire telefonică cu Ion Antonescu, raportîndu-i situaţia. Ion Antonescu a ordonat «evacuarea totală (inclusiv femeile şi copiii) populaţiei evreieşti din Iaşi, considerând această evacuare ca „necesarăâ€Â?. Evacuarea trebuia făcută pe „pacheteâ€Â?, mai întâi la Roman şi apoi la Târgu-Jiu» [7].
După cum se poate constata cu uşurinţă, avem aici o primă neconcordanţă între citate – ambele reproduse de Radu Ioanid. Mai întîi, topica frazei este diferită. Situaţia ar putea fi explicată prin retraducerea citatului – în română în original – o dată cu textul englez (?) al autorului. ÃŽn mod normal însă, autorul şi/sau traducătorii săi ar fi fost obligaţi, în această situaţie, nu să retraducă documentele în română, după ce au făcut-o iniţial într-o altă limbă, ci să le reproducă pe cele din limba de origine. ÃŽnsă nu avem confirmarea că situaţia stă aşa, dat fiind că diferenţele de tip inversiune a frazei nu apar şi în cazul altor citări ale lui Radu Ioanid – vezi, de pildă, primul colaj din Basarabia –, ci doar în cazul în care acesta citează documente de epocă.
ÃŽn plus, cuvintele „necesarâ€Â? şi „pacheteâ€Â?, care i-au aparţinut lui Ion Antonescu sînt deghilimetate, iar cuvîntul „pacheteâ€Â? este dublat, sub formula „pachete-pacheteâ€Â?. ÃŽntrucît nu am la dispoziţie documentul original, mă pot limita la a conchide că nu este credibil ca Antonescu să fi folosit această din urmă formulare, întrucît... ea nu există în limba română, care atestă pentru limba vorbită simplu, fără înflorituri – cea în care se exprima militarul Antonescu – doar expresia: „Îi faci pachet şi îi evacuezi...â€Â? Situaţia pare să fie confirmată şi de faptul că prima „citareâ€Â?, tot a lui Radu Ioanid, nu o înregistrează.
Dar să continui cu tipul de „citareâ€Â? propriu autorului, confruntîndu-l, de această dată, cu documentele publicate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
(2a) Un comunicat oficial, datat la 1 iulie de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, anunţa moartea a 500 de evrei. ÃŽn comunicat se putea citi: «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune, în spatele frontului. ÃŽn acest scop, lansează din avion, cu paraşutele, spioni şi agenţi terorişti care i-au contact cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva dintre aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.» [8]
(2b) «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune în spatele frontului. ÃŽn acest scop, lansează din avion cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, care iau contactul cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva din aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.» [9]
ÃŽn afară de faptul că Radu Ioanid reface ortografia documentului original, textul său introduce o greşeală gramaticală, adaugă o prepoziţie, înlocuieşte cuvinte sau chiar le elimină. Modificările nu sînt radicale şi grave – ca în alte cazuri, aşa cum voi arăta –, însă ele indică, încă o dată, lipsa funciară de respect pentru surse, în general, şi pentru document, în special. Ceea ce, pentru un istoric, este grav. ÃŽn plus, citarea din comunicatul oficial al guverului Antonescu păcătuieşte prin parţialitate. Iar aici schimbarea sensului documentului este radicală. Iat-o:
Populaţia paşnică are datoria de a obliga [denunţa – n. m.] imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi împreună cu toată familia [10].
Această omisiune – intenţionată ca orice decupare de citate – are ca efect falsificarea sensului întregului document, care acum devine clar pentru orice cititor: populaţiei române îi era rezervată, de către regimul Antonescu, aceeaşi soartă ca şi celei evreieşti („iudeo-comunisteâ€Â? în limbajul regimului), dacă nu îi denunţa autorităţilor pe suspecţii din spatele frontului. Cum şi cît a fost aplicat ordinul sau, altfel zis, dacă evreii şi românii au fost trataţi în mod egal de către regim din acest punct de vedere este o altă problemă. ÃŽnsă sensul măsurii, pe care Radu Ioanid o ascunde, acesta a fost. Dar să continui:
(3a) De asemenea, în dimineaţa zilei de 29 iunie [1941 – n. m.], Mihai Antonescu a ordonat prefecturii judeţului Iaşi ca «populaţia evreiască din oraş să fie evacuată cu bărbaţi, femei şi copii, pe grupuri, un transport fiind îndreptat spre Tîrgu Frumos, iar altul spre Podul Iloaiei» [11].
(3b) - Populaţia evreiască din oraşul Iaşi urmează să fie evacuată, cu bărbaţi, femei şi copii. - Evacuarea se va face pe grupuri, punându-se la dispoziţie numărul de trenuri necesare. - Domnia sa [Mihai Antonescu – n.m.] a ordonat a se hotărî de Ministerul Afacerilor Interne localităţile unde se evacuează. - Numărul evreilor din Iaşi este de circa 45 000 (bărbaţi, femei, copii). Rog a da dispoziţiuni pentru efectuarea acestei operaţiuni. Prefect, (ss) Col. Captariu nr. 1052 din 29.VI.1941 [12].
Am citat documentul pînă la final pentru a nu exista nici un dubiu: pe lîngă lucrul haotic şi neprofesionist cu sursele, Radu Ioanid este şi un falsificator de citate cu intenţie, şi aceasta pentru două motive, anume: „refacereaâ€Â? citatelor şi adăugarea unei întregi fraze. Fraza subliniată de mine în textul său nu există în ordinul lui Mihai Antonescu, fiind adăugată de autor tocmai pentru a produce o argumentaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o susţine.
Pe document există, însă, o rezoluţie din ziua următoare, care, desigur, ca orice rezoluţie, nu putea să-i aparţină lui Mihai Antonescu. Iat-o:
30.VI. – Dl. gl. Popescu a dat ordinul ca din Iaşi să se evacueze toţi evreii suspecţi. Ei vor fi evacuaţi în Podu Iloaiei şi Târgul Frumos. - Cei din seara de 29.VI.1941 se evacuează: 1/2 Slobozia, 1/2 Caracal, unde vor fi puşi la muncă şi din ceea ce câştigă se întreţin [13].
Radu Ioanid a „captatâ€Â? rezoluţia şi a introdus-o în textul care reproducea ordinul lui Mihai Antonescu. El îi atribuie deci lui Mihai Antonescu un ordin – atestat documentar, cum am văzut – folosind un procedeu istoric nepermis: „refacereaâ€Â? citatului prin asimilarea documentului cu rezoluţia prezentă pe el. Şi aceasta cu scopul de a-i imputa şi ordinul de evacuare parţială a populaţiei evreieşti, ordin pe care l-a dat în realitate ministrul de Interne, Dumitru I. Popescu.
Voi reda, pe scurt, istoria Pogromului de la Iaşi şi a continuării sale – „Trenurile Morţiiâ€Â?, conform documentelor care rezistă la o confruntare între ele şi/sau la o confruntare cu alte surse.
ÃŽn noaptea de 27 spre 28 iunie 1941, sergentul major TR Mircea Manoliu, membru al Mişcării Legionare, a arestat şi împuşcat, din proprie iniţiativă (a se citi: fără să fi avut vreun ordin de la superiorii săi militari), şase evrei. ÃŽn acest timp la Iaşi se găseau trupe române şi germane care aşteptau plecarea în direcţia frontului. Sergentului major, care făcea parte din aceste trupe, i s-au alăturat grupe germane de poliţie militară care au maltratat populaţia evreiască, sub pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. ÃŽn cursul zilei de 28 iunie, soldaţi români şi germani au atacat cu armele locuinţele evreieşti, rănind, ameninţînd cu moartea, maltratînd şi jefuind numeroase persoane. ÃŽn noaptea de 28 spre 29 iunie au avut loc provocări la adresa trupelor germane şi române – puse la cale, după toate datele cunoscute, de către legionari din Iaşi de conivenţă cu germanii –, cu scopul de a face să se creadă că evreii sînt responsabilii. Astfel, au fost trase focuri de armă cu arme de salon şi au fost aruncate petarde.
ÃŽn cursul zilei de 29 iunie au fost arestate, de către trupele germane şi române, cca 3 000 de persoane, majoritatea evrei, şi duse la Chestură pentru a fi interogate şi triate. După trierea făcută de către patrulele militare, de jandarmerie şi poliţie, un număr de evrei au fost eliberaţi, însă germanii i-au arestat din nou şi au făcut de gardă ca niciunul să nu mai fie pus în libertate. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5 000 de persoane. ÃŽn seara aceleiaşi zile, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, a ordonat evacuarea întregii populaţii evreieşti din Iaşi (estimată la cca 45 000 de persoane), măsură care ulterior a fost doar parţial aplicată sub forma criminală a „Trenurilor Morţiiâ€Â?.
Pe 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a ordonat ca toţi „evreii comuniştiâ€Â? şi cei găsiţi cu arme şi cu steaguri roşii să fie executaţi în aceeaşi noapte. ÃŽn total, pînă la această dată, fuseseră împuşcaţi cca 300 de evrei, iar 50 au fost răniţi. Execuţiile au continuat însă şi după 30 iunie, întrucît comunicatul lui Antonescu din 2 iulie vorbeşte despre un total de 500 de persoane executate.
Pogromul de la Iaşi poate fi delimitat cu precizie în timp, desfăşurîndu-se în perioada 28 iunie-2 iulie 1941. Această perioadă corespunde cu cea din anul precedent, numită de Paul Goma „săptămîna roşieâ€Â?. Pogromul, care a debutat din iniţiativa unui militar legionar român şi a germanilor, a fost continuat de autorităţile militare române, interesate la început de restabilirea ordinii, iar apoi de răzbunarea pe nişte oameni nevinovaţi. El reprezintă deci o „comemorare neagrăâ€Â? a evenimentelor din timpul retragerii trupelor române din Basarabia şi Bucovina.
ÃŽn urma Pogromului de la Iaşi, pe 30 iunie 1941 au fost formate două trenuri, luate în primire de Corpul Gardienilor Publici. Pînă la îmbarcarea evreilor, trupele germane de poliţie militară – între care se remarca o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei „Todtâ€Â? – au fost în prim-plan.
Primul tren, cu un număr de 2 530 de evrei, a fost evacuat la Tîrgu Frumos. Cel de-al doilea, cu un număr de 1 974 de evrei, a fost trimis la Podu Iloaiei.
Cînd cel de-al doilea tren a ajuns la destinaţie, în aceeaşi zi, din pricina maltratărilor prealabile şi a condiţiilor îngrozitoare de transport – sufocare, lipsă de apă şi supraaglomerare, vagoanele fiind închise ermetic – au murit 1 198 de persoane. 776 au supravieţuit.
După ce a făcut un prim popas la Tîrgu Frumos, unde a lăsat un număr de 654 de morţi, primul tren a fost dirijat, la ordinul Ministerului de Interne, către Călăraşi, unde a ajuns pe 7 iulie. Pe acest din urmă traseu el a fost luat în primire de către Jandarmerie. Bilanţul total al victimelor este de 1 519 morţi (din care doi împuşcaţi pentru că au încercat să fugă).
Evacuarea şi tratamentul evreilor pe traseul „trenurilor morţiiâ€Â? fac, în mod egal, parte din represiunea organizată pentru a răzbuna atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina şi de a „soluţiona problema evreiascăâ€Â?. Ele au fost opera Poliţiei, Jandarmeriei, Armatei şi Corpului Gardienilor Publici, măsurile represive fiind supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române.
ÃŽn cartea sa, Evreii sub regimul Antonescu, Radu Ioanid s-a confruntat cu următoarea problemă: aceea a absenţei documentare care să probeze că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au ordonat personal declanşarea şi desfăşurarea Pogromului, ca şi „soluţiaâ€Â? criminală a „trenurilor morţiiâ€Â?. ÃŽn tot acest timp, Ion Antonescu se găsea pe frontul de Est, pentru a asista la operaţiunile militare, locul său fiind ţinut de Mihai Antonescu. Astfel se explică implicarea, la începutul Pogromului, doar a lui Mihai Antonescu. Apoi, este sigur că o situaţie destabilizatoare pentru situaţia internă şi pentru linia frontului ca cea de la Iaşi explică (şi asta tocmai pentru că nu justifică!) planul de evacuare a populaţiei evreieşti de care vorbea Mihai Antonescu şi implicarea ulterioară foarte dură a lui Ion Antonescu personal. Cert este apoi că, fiind situaţie de război, autorităţile militare şi de poliţie locale puteau lua orice măsuri urgente pe care le credeau de cuviinţă, cu sau fără consultarea Marelui Cartier General al Armatei sau a Ministerului de Interne. ÃŽn fine, persoane cu autoritate politică şi militară ca Ion Antonescu şi Mihai Antonescu obişnuiau să traseze o directivă generală, pe care autorităţile militare din subordine o detaliau şi apoi o executau.
ÃŽn absenţa documentelor, şi în primul rînd a celor indubitabile, tot ceea ce putem spune în plus nu poate fi decît un amestec de certitudini şi presupuneri.
Fals este însă cu siguranţă că autorităţile militare şi politice ar fi pregătit din timp Pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţiiâ€Â?, aşa cum crede Radu Ioanid invocînd neverosimila declaraţie de după război a fostului secretar general al SSI, Traian Borcescu, dată în faţa unui asesor popular. Citez concluzia lui Ioanid: „Cu privire la vinovaţi, după cât se pare rolul SSI-ului român a fost doar acela de a pregăti masacrul de la Iaşi. Totuşi, ulterior, în depoziţia sa, locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrele SSI, avea să declare: «În ce priveşte masacrul propriu-zis, deşi eşalonul (operaţional al SSI, nota autorului [14]) nu a avut misiune executorie, el a luat, totuşi, parte la măcel prin echipe alcătuite din membrii săi: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi de căpitanul Gheorghe Balotescu; o altă echipă condusă de maiorul Tulbure; o alta, condusă de Cristescu Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Toate aceste echipe au acţionat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.» [15]. / Este limpede că legionarii, care au incitat la pogrom, au fost înarmaţi şi instruiţi de agenţi ai SSI.â€Â? [16]
Nu este deloc, dar deloc limpede că legionarii care au incitat la pogrom au fost instruiţi şi înarmaţi de SSI, aşa cum conchide Ioanid, iar motivele le voi detalia mai jos. Şi de acest fapt este lămurit însuşi autorul, atunci cînd trece – involuntar cred! – de la certitudinea implicării SSI în pogrom, la probabilitatea ei, un singur paragraf mai jos. Citez: „În afară de SSI, în legătură cu care există o mare probabilitate că ar fi fost vinovat de declanşarea pogromului de la Iaşi (beneficiind, în acest sens, şi de posibila complicitate a Biroului Doi al Statului Major al Armatei Române) autorităţile militare locale au avut şi ele o responsabilitate grea.â€Â? [17]
Mult mai credibilă decît declaraţia lui Traian Borcescu dată în faţa unui asesor popular, mi se pare declaraţia lui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, care afirma, în timp ce era stors de informaţii la Securitate, că în acea perioadă „S.S.I. nu avea pe nimeni [la Iaşi – n. m.], nici staţie de radio, deoarece centrul de informaţii de pe frontieră plecase cu trupele pe[ste] Prut.â€Â? [18] Ordinul lui Ion Antonescu către Prefecturile de Poliţie, Legiunile de Jandarmi şi autorităţile locale din 4 iulie 1941 – care înfiera crimele, maltratările şi jefuirile neorganizate asupra populaţiei evreieşti, şi rezervàguvernului prerogativa soluţionării „problemei evreieştiâ€Â? – infirmă el însuşi o interpretare de acest gen. Citez documentul aproape în întregime:
„Domnul general Antonescu a dat următorul ordin stop. Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona stop. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi stop. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole stop. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua măsurile necesare stop. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî stop. Nu este admis ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre stop. Prin asemenea proceduri arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român în o lumină cu totul neplăcută stop. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzăto[a]r[e] autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin stop. Crimele de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceia care le-au comis stop. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege stop. / Semnat, general I. Antonescu / Luaţi imediat măsuri pentru executarea întocmai stop [19].â€Â?
Pe baza documentelor de care dispunem, putem dovedi implicarea celor doi Antoneşti în evenimente cu două ordine generale. Apoi, putem presupune, pe bună dreptate, că ei au fost la curent cu desfăşurarea Pogromului şi cu soluţia criminală a „trenurilor morţiiâ€Â?, însă pentru aceasta nu este nevoie în nici un caz de falsificare şi nici de omisiune intenţionată de citate. Iar lucrurile stau aşa din raţiuni de: gramatică, cronologie, istorie şi lucru cu sursele.
Suficient deci pentru „analiza istoricăâ€Â? pe care o face Radu Ioanid. Să mă întorc însă la concluzii şi/sau la acuzele sale privitoare la Goma.
Şi să încep cu titlul articolului, care sună exact aşa: Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti şi cu prima lui propoziţie: „Paul Goma trăieşte la Bellevilleâ€Â?. Pentru a restabili topografia în datele ei reale, e util să spun că scriitorul nu poate locui „la Bellevilleâ€Â?, ci „în Bellevilleâ€Â?, întrucît nu este vorba de o localitate, ci de un cartier al Parisului. La fel cum nu poate trăi între „Belleville şi Bucureştiâ€Â? din acelaşi motiv, plus încă unul: acela că în Franţa el este (încă) refugiat politic, „în exilâ€Â? adică, aşa cum Ioanid ne arată el însuşi că ştie. Şi tocmai de aceea ironia cinică, alimentată de jubilaţia că fostul dizident trăieşte în izolare, este cu totul problematică. O asemenea retorică este singură în măsură să te descalifice intelectual şi să te excludă din rîndul celor care aspiră la o discuţie şi/sau polemică academice.
Trecînd peste retorica problematică a lui Ioanid, trec, la fel, şi peste biografia pe care i-o face lui Goma, destinată unui public străin (american?), care este plină de erori, pentru a ajunge la acuza de „negaţionismâ€Â? – una din cele centrale, prin gravitatea sa. Citez: „Cînd vine vorba despre Holocaust, Goma nu este un negaţionist absolut. El nu neagă Holocaustul în general. (…) Problema lui Goma începe cînd încearcă să explice cauzele Holocaustului din România ca fiind generate de victimele evreieşti ale acestuia. De fapt, principalele ţinte ale lui Goma în cartea sa Basarabia şi în articolul publicat în două numere consecutive ale revistei Vatra de la Tîrgu Mureş sînt evreii ca părtaşi la crimele comuniştilor în timpul verii lui 1940. Dacă cineva vrea să înţeleagă cauzele Holocaustului din România, trebuie, după părerea lui Goma, să înceapă cu crimele comise de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord, cînd România a pierdut cele două regiuni în faţa Uniunii Sovietice, în vara lui 1940. Goma este un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte «negaţionism deviant» (deflective negationism) [corect fiind, de fapt, „negaţionism deflectorâ€Â? sau „prin deviereâ€Â?, devianţa fiind cu totul altceva – n. m.], un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime.â€Â? [20]
Nimic mai fals. Iar proba o reprezintă citatele şi doar ele. Goma nu „neagăâ€Â? nicăieri ceea ce Ioanid îi atribuie, întrucît nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus „Holocaust din Româniaâ€Â? s-ar afla victimele evreieşti însele. Problema în studiu din Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii (eseu, iar nu „articolâ€Â?, cum depreciativ notează Ioanid, şi al cărui titlu nici măcar nu-l citează, crezînd/sperînd astfel, că ceea ce nu este spus nici nu există!) nu este vreo constituţională vină a evreilor pentru masacrarea la care au fost supuşi de către regimul Antonescu, ci: „Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), cu o nebănuită cruzime românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul naţional – Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi Bucovina liberate de bolşevici – cât mai ales în Transnistria?â€Â? [21] „Motivâ€Â?, „pretextâ€Â?, „temeiâ€Â?, „cauzăâ€Â? sînt termeni care angajează un demers explicativ, şi în nici un caz justificativ pentru crime, crime pe care citatul arată că Goma le recunoaşte, deci: nu le neagă. El îşi aşează astfel discursul în logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic înainte explică – şi în nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi.
ÃŽn plus, el nu glisează vina de la autori la victime, aşa cum îi impută Ioanid, ci din contră: ca intelectual şi ca scriitor şi-o asumă. Să citez iarăşi: „Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României rămîn în jur de 200 000 de suflete – şi se ştie: crima începe de la unu.â€Â? [22] Se poate mai clar de-atît? Din cîte ştiu, este singurul intelectual român care şi-a asumat această culpă. Şi nu sînt semne că cineva doreşte să-l urmeze, ceea ce înseamnă că este de aşteptat, mai degrabă, ca intelighenţia română să înfiereze imaginarul antisemitism al lui Goma. Tocmai pentru a evita asumarea vinei sau, în termenii lui Ioanid, ca să o „deviezeâ€Â?.
La fel de fals este şi că principalele ţinte ale autorului ar fi „evreiiâ€Â?, atît în Basarabia cît şi în Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii. ÃŽn prima lucrare titlul este pe deplin revelator pentru tematica centrală. ÃŽn cea de-a doua revelator este subtitlul, în timp ce conţinutul arată că nu atît evreii sînt tema, cît mai ales atitudinile şi comportamentele criticabile şi/sau reprobabile ale unor evrei, fie că este vorba de istorie, de memorie sau de politică.
Aşa stînd lucrurile, Goma nu are nici o „problemăâ€Â?. ÃŽn mod sigur însă o problemă are Ioanid cu contrasensurile pe care le face, după ce am văzut că are una fundamentală şi cu utilizarea surselor. O problemă cu – iarăşi – cronologia istorică şi cu istoria selectivă pe care le practică are şi atunci cînd în istoria sa nu găsim nici un cuvînt cu privire la atrocităţile din „săptămîna roşieâ€Â?, explicaţia pentru masacrele românilor din timpul regimului Antonescu fiind, la fel ca şi la sionistul comunist Matatias Carp, „continuarea firească a zeci de ani de antisemitism în Româniaâ€Â? [23]. Recunoaşterea de acum a lui Ioanid, anume: că evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord „au participat la acţiuni anti-româneştiâ€Â?, este cît se poate de binevenită, însă el o face abia după apariţia studiului lui Goma, ceea ce înseamnă că ştia adevărul şi că studiul pe care acum îl acuză de „negaţionismâ€Â? este tocmai cel care l-a obligat să-l şi spună public. Ceea ce îi pune iarăşi o problemă: de onestitate istorică faţă de date şi faţă de surse.
Neargumentată şi, pe cale de consecinţă, nulă este şi afirmaţia că Goma este un istoric „naţionalistâ€Â?. La fel de frauduloasă logic este şi spusa că: „pentru Goma este mult mai uşor să vadă şi să atribuie vina unei populaţii evreieşti fară apărareâ€Â?, împreună cu interpelarea – Doamne, Dumnezeule! – asupra statutului de „terorişti bolşeviciâ€Â? pentru cei 33 de copii evrei masacraţi în 1941 de către militari români la Sculeni.
ÃŽntrucît Paul Goma s-ar lupta „din greuâ€Â? cu „o dilemă comună antisemiţilor româniâ€Â? şi n-ar ieşi din ea, Ioanid ajunge în cele din urmă să-l declare ca „antisemitâ€Â?. Să sondăm dilema pe care i-o atribuie asertorul: „Pe de o parte, aceştia [antisemiţii români dilematici din care ar face parte şi Goma – n. m.] sînt gata să accepte că PCR era un partid mic dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi evrei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o.â€Â? [24] Lăsîndu-i deocamdată de-o parte pe cei care au creat dilema în cauză, la fel ca şi pe Ioanid care le cere să o rezolve, să vedem cum analizează Goma chestiunile de fapt.
PCR era, într-adevăr, un partid mic, în care minorităţile (ungurii, evreii şi slavii) erau dominante nu în cifre absolute, ci proporţional cu numărul pe care ele îl reprezentau în ansamblul populaţiei României. Apoi, între evrei şi comunism nu se poate pune semnul de egalitate, şi Goma nu o face, întrucît vorbeşte de „o mare parte din ei [evrei – n. m.] (nu chiar toţi – numai circa 98%)â€Â? [25]. Iar Ioanid nu va face nimănui vreun serviciu recunoscînd că „o mare parte dinâ€Â? nu este totuna cu „toţiâ€Â?, la fel cum 98 % nu este totuna cu 100 %. Şi acestea sînt chestiuni de fapt, justificabile pe textele lui Goma, care servesc cunoaşterii istorice, iar nu prejudecăţi atribuite în mod nejustificat, aşa cum face Ioanid, pentru a-l asimila unor false dileme cu care nu are vreo legătură.
Că Ioanid cunoaşte care este relevanţa statistică a cifrelor este ilustrat chiar în textul său: „Chiar dacă presupunem că eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru întreaga Basarabie, este totuşi evident că procentul de evrei deportaţi de sovietici din acea provincie în perioada 1940-1941 este cu mult peste 7,15%, care era procentul lor, raportat la numărul total al populaţieiâ€Â? [26]. ÃŽnsă o face selectiv, adică numai atunci cînd îi slujeşte: „Din cauza slăbiciunii PCR, aceste grupuri (chiar întărite de sabotori NKVD care au trecut Nistrul) erau în mod sigur o minoritate, prin comparaţie cu totalul populaţiei evreieşti din aceste două regiuni.â€Â? [27] Căci în acest din urmă caz semnificaţia statistică, din punct de vedere etnic, a numărului membrilor PCR, întărit sau nu cu sabotori NKVD, nu se stabileşte prin constatarea că era vorba despre o majoritate sau de o minoritate a populaţiei evreieşti – aşa cum fraudulos logic şi istoric susţine Ioanid –, ci prin procentul pe care el îl reprezenta în ansamblul populaţiei evreieşti, procent care se compară apoi cu cel al populaţiei evreieşti din ansamblul populaţiei ţării. Iar acesta era – o susţine Goma şi o susţin şi datele – foarte ridicat prin comparaţie, ceea ce înseamnă: foarte semnificativ statistic.
Şi ca să închei cu ultima concluzie a lui Ioanid: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au primit cu braţele deschise în masă [sic!] trupele sovietice din 1941 [sic!]. De fapt, Paul Goma recunoaşte că, pentru el, «Ion Antonescu a fost, a rămas… Mareşalul dezrobitor» care «după ce a fost executat a devenit şi martir». Nu e de mirare că, în pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui Ion Antonescu în deportarea evreilor din Iaşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident.â€Â? [28]
Procedînd la un discurs istoric, Goma nu are nici o „teorieâ€Â?. Ştiinţă a individualului, a-teoretică, istoria nu are alte pretenţii decît explicarea evenimentelor determinate. Dacă în explicaţia sa istorică Goma se concentrează asupra motivelor crimelor regimului antonescian, nu rezultă de nicăieri că el ar şi împărtăşi motivaţiile criminalilor. Iar o asemenea acuză, aruncată tocmai pentru a rămîne nedovedită, e de o gravitate pe măsura subiectului în discuţie. După Holocaust, acuze ca cele aduse de Ioanid pot înmormînta un om fără ca lumea să se mai întrebe dacă sînt şi adevărate. La fel ca şi acuza că Goma urăşte „evreii din Bellevilleâ€Â?, securiştii, intelighenţia şi clasa politică române. Ură pe care Ioanid nu o găseşte în lucrările lui Goma, dat fiind că e de negăsit, însă pe care fostul activist bolşevic trecut fără zăbavă şi fără crize de conştiinţă la sionism o proiectează asupra a ceea ce citeşte. Tocmai pentru că a practicat-o şi, după cum se vede, continuă să o practice.
Nu m-aş fi aşteptat, de pildă, ca Ioanid să ne lămurească dacă prietenul său, Eduard Reichmann, a fost, aşa cum îl indică Goma, un „fidel auxiliar al lui Iliescu în echipa morţii UTM din 1956, apoi agent al securistului Eugen Barbu“ şi nici dacă el însuşi este un „falsificator de citateâ€Â?, aşa cum tot Goma afirmă. Dar m-aş fi aşteptat de la un istoric – fie el şi sionist – şi, mai cu seamă, de la un director de Memorial, să nege acuzele, fie şi sub forma unei „negări care nu neagăâ€Â?. Ce face, în schimb, Ioanid, vînătorul de antisemiţi? Nu neagă niciuna din cele două acuze – ceea ce este identic cu: le confirmă – mizînd pe faptul că nimeni nu va mai avea curaj să le reia, de frică să nu fie tratat de antisemit. Proba că Ioanid este un falsificator de citate fiind făcută în textul de faţă, îi mulţumesc aceluiaşi că a confirmat involuntar cealaltă acuză.
Trec, însă semnalînd-o, peste eroarea de datare a primirii cu braţele deschise a trupelor sovietice de către o parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina, care a avut loc în 1940, şi nu în 1941, căci m-am obişnuit deja cu erori de acest gen. Şi asta ca să afirm că nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute. Discuţia cu privire la gradul de implicare a lui Ion Antonescu în crime, nici un falsificator de citate sau autor de contrasensuri şi grave acuze nedovedite nu o poate împiedica. La fel cum nimeni nu poate împiedica un român basarabean, pentru care ordinul lui Antonescu de recucerire a Basarabiei a fost salvator, atît pentru sine, cît şi pentru ai săi, să-i poarte – pentru acest motiv şi numai pentru acesta – o bună amintire. Este dreptul cel mai legitim la memorie al martorului de epocă să ţină minte ceea ce este demn în amintirea lui Ion Antonescu, şi aceasta în condiţiile în care, din punct de vedere istoric, Goma îi afirmă Mareşalului dimensiunea criminală. Şi, în mod egal, în condiţiile în care Goma recunoaşte dreptul la memorie al evreilor de a mulţumi Armatei Roşii şi lui Stalin pentru schimbarea în bine a tragicei lor situaţii produsă odată cu avansarea trupelor sovietice către vest şi cu ocuparea României.
ÃŽn ambele cazuri indicate, memoria intră în conflict cu istoria sau, cel puţin, nu i se subsumează. Susţinînd dreptul altora – în speţă al evreilor – la propria lor memorie, Goma reuşeşte astfel să treacă dincolo de bariera sa identitară. Că nu reuşeşte pe deplin, aşa cum ar dori, să-l înţeleagă şi să-l ierte pe Celălalt în calitatea sa de criminal poate nu este doar vina sa, cum o arată în exemplul de umilinţă sinceră citat de însuşi Ioanid din Basarabia. Aceasta se datorează nu doar faptului că identificarea cu Celălalt (şi, mai ales, identificarea cu Celălalt în calitate de călău) nu poate fi niciodată totală, ci şi absenţei din partea acestuia a ceea ce cultura europeană, creştină la bază, numeşte căinţă.
(v. continuarea)
|
|
