|
|
(continuare)
Nu pot încheia fără a repune toată această problematică – în egală măsură de istorie, de memorie, de analiză politică şi morală – în contextul disciplinelor ştiinţifice şi în context social-politic.
Problematica adusă de Goma în discuţie – pentru prima dată în spaţiul de limbă română – ca şi modul în care o face sînt exemplare pentru statutul intelectualului. Deoarece acesta este chemat să ridice tabùurile impuse asupra subiectelor de istorie şi de memorie, să le scoată din perimetrul simţului comun şi al instrumentalizării politice şi simbolice, şi să le transforme în discurs ştiinţific (a se citi: obiectiv). Totodată, este la fel de important ca demitizarea istorică şi detabùizarea subiectelor istorice să nu rămînă fără consecinţe morale asupra cercetătorului. ÃŽnţelegerea crimelor conaţionalilor tăi, în toată oroarea lor, cheamă nu doar la condamnarea, ci şi la asumarea lor. O asumare nu pentru ceea ce tu n-ai făcut, ci una în calitate de membru responsabil al unei comunităţi ai cărei membri s-au dedat în trecut la asemenea crime, o comunitate care se vrea responsabilă şi care aspiră la iertarea şi la respectul Celuilalt.
Un asemenea demers nu este pe placul foştilor istorici „de frontâ€Â? (a se citi: naţional-comunişti), deveniţi istorici sionişti, ca Radu Ioanid, unul dintre directorii Memorialului Holocaustului şi unul dintre cei pentru care analiza istorică nu este decît pretextul, iar nu scopul unui demers de acest tip. Şi de aici terorismul intelectual şi fantasmagoricele acuze de antisemitism şi negaţionism pe care le practică. La fel cum nu poate fi pe placul său nici că Goma nu ezită să se întrebe – într-un mod similar lui Adam Michnik pentru Polonia [29] – dacă evreii nu au ei înşişi ceva a-şi reproşa în această istorie comună. Este vorba nu doar despre „săptămîna roşieâ€Â?, anterioară cronologic masacrelor româneşti, ci şi despre angajarea fostelor victime dintre evrei în acţiunile criminale ulterioare ale regimului comunist. O angajare majoră, gravă şi documentabilă. Fără această analiză cinstită şi cu documentele pe masă, de o parte şi de cealaltă a identităţii, nu poate fi vorba nici de înţelegere, nici de căinţă, nici de iertare şi, în mod conex, nici de reconciliere.
Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir. Citez: „Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent şi mult după ce acest studiu fusese încheiat [cel din care citez – n. m.], nu voi intra în polemică cu [sic!] Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta că cea mai mare parte a «demonstraţiilor» sale se bazează pe falsificări ale comandanţilor armatei române în retragere.â€Â? [30] Shafir a parcurs deci superficial textul lui Goma. Dar fie şi la o lectură superficială îţi poţi da seama că baza „demonstraţiilorâ€Â? lui Goma – vorba lui Shafir – nu sînt în nici un caz rapoartele comandanţilor armatei române, ci autori precum: sionistul comunist Matatias Carp – incontestabil pentru Shafir –, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi fostul comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. Ceea ce înseamnă că Michael Shafir a frunzărit cel mult studiul lui Goma, fapt care revine la a spune că nu l-a citit. Nu l-a citit, dar s-a pronunţat asupra lui.
Tocmai pentru că Shafir vorbeşte fără să citească, tot ceea ce urmează pasajului pe care l-am reprodus este nu doar eronat, ci fără sens. Şi, adaug: cu atît mai grav. Iată continuarea: „Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor evrei comunişti basarabeni. Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai mult timp (de exemplu, Goma 2000 [31]). Scriitorul fusese considerat de mulţi (inclusiv de mine) a fi un «Soljeniţîn al României». Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă, chair [chiar – n. m.] dacă Goma a rămas în exil, iar Soljeniţîn a revenit în patrie. Aceeaşi evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată: un Havel al românilor. ÃŽn rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir?â€Â? [32]
Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului. Căci Shafir nu ne explică de ce dreptul la memorie al lui Goma, atunci cînd scrie texte mai degrabă istorice, ar fi mai puţin respectabil decît atunci cînd scrie texte mai degrabă literare. Care-i criteriul de discriminare? Cum se poate apoi ca un analist să folosească ghilimelele depreciative faţă de cineva – a se vedea referinţa la „istoriculâ€Â? Goma – fără o examinare a argumentelor acestuia? Ambigua comparare a lui Goma cu Havel nu indică în nici un fel de ce Goma nu este, pentru Shafir, un Havel român. Ce vrea să spună? Că Goma ar fi un dizident de mai mică însemnătate decît similarul său ceh? Sau că el nu a devenit preşedinte de republică? ÃŽn primul caz tot ce am putea face ar fi să înregistrăm judecata de gust a individului Shafir, iar în cel de-al doilea ar trebui să începem o altă discuţie; dar tot cu argumente şi explicaţii. Cît priveşte compararea lui Goma cu Soljeniţîn, el nu arată prin ce se justifică, atîta vreme cît ne semnalează că, la fel ca şi la Soljeniţîn, în cazul lui Goma am avea de-a face cu o metamorfoză „politicăâ€Â?. Suita de întrebări se porneşte şi mai abitir aici. ÃŽn ce ar constă numita „evoluţie politicăâ€Â? a lui Goma? Apoi, de ce regretă Shafir că Goma a fost „un Soljeniţîn românâ€Â? (şi nu „al Românieiâ€Â?!)? Şi încă: în ce constă deziluzia pe care i-a produs-o lui Shafir persoana lui Goma dimpreună cu textele lui? Iar dacă această deziluzie nu are vreo importanţă, de ce deziluzionatul ne face totuşi părtaşi la ea? Ca să închei: pot înţelege că politologul Shafir nu a citit Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, însă dacă el nu doar observă presupusa metamorfoză a lui Goma, ci poate să o şi dateze cu precizie, de ce nu ne-o probează şi nouă?
Şi totuşi, textul pretins ştiinţific al lui Shafir, scris în doi peri, este purtător al unui mesaj, căci dacă el nu semnifică nimic, semnalează totuşi ceva: faptul că pentru istoriografia de extracţie sionistă demistificatoarele texte ale lui Paul Goma sînt puse la index din motive politice. Fiind vorba despre aserţiuni cuprinse într-o carte care pe coperţi poartă cuvintele „negareâ€Â? şi „trivializareâ€Â? a Holocaustului, ele au rolul – ca şi la alţi membri ai Industriei Holocaustului – de a-l situa pe Goma în rîndul autorilor neagreaţi de propagandiştii din perimetrul ştiinţelor sociale (ca „negaţioniştiâ€Â? şi „minimalizatoriâ€Â? ai Holocaustului, cum altfel?), numai şi numai pentru că textele sale aduc atingere politicii sioniste. Tocmai de aceea, un asemenea tip de discurs – atunci cînd nu o face complet, ca în cazul lui Shafir – tinde să se lipsească de argumente cu desăvîrşire.
Lucrurile nu stau altfel nici de cealaltă parte a identităţii, la intelighenţia română adică. ÃŽn recenzia sa la cartea lui Shafir, indicată mai sus, şi, ulterior, în polemica iscată cu autorul cărţii, Gabriel Andreescu spune că aserţiunea lui Shafir, şi anume: „dreptul la memorie al «istoricului» Goma este (...) mai puţin respectabilâ€Â?, ar fi îndreptăţită, întrucît el, Shafir adică: „Are toată legitimitatea să o facă cînd [sic!] Goma califică pogromurile antievreieşti ca forme de autoapărare ale românilor.â€Â? [33] Pretinsa explicare şi/sau justificare a pogromurilor antievreieşti ca „forme de autoapărare ale românilorâ€Â?, pe care Andreescu i-o atribuie lui Goma, este – pe cît de eronată istoric şi respingătoare moral –, pe atît de inexistentă în textul său. De acest fapt îţi poţi da foarte uşor seama – dacă nu ai interesul sau răbdarea să citeşti eseul – accesînd textul autorului de pe Internet, la adresa www.biblioteca.paulgoma.net, şi căutînd, în mod automat, cuvîntul „autoapărareâ€Â?. Termenul apare instanţiat într-un singur mod: ca sintagmă a „limbii de lemnâ€Â? şi ca formă de organizare a terorii bolşevice de după ocupaţia sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, începînd cu 26 iunie 1940. El este folosit nu de către Goma, ci de Z.K.-Gr. Vindeleanu. Fără nici o legătură deci cu imputarea lui Andreescu. Explicaţia pentru această imputare este nu rezultatul vreunui contrasens al lecturii, ci tocmai absenţa ei. Gabriel Andreescu mi-a spus, după încheierea polemicii sale cu Shafir, că nu citise Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii.
Desigur că nu Goma era subiectul polemicii dintre Shafir şi Andreescu, însă, întrucît ambii se străduiesc să arate cît de mult empatizează cu emblematica figură a lui Paul Goma, nu ar fi fost normal să se întreacă nu în a o proclama, ci şi în a o demonstra? Ar fi putut să o facă fie şi numai citindu-i lucrarea [34]. ÃŽn loc de aceasta ce avem? Un autor – Gabriel Andreescu – care se pronunţă asupra unui text pe care nu l-a citit, pe baza unei note a unui alt autor – Michael Shafir – care nici el nu-l citise. Dacă analişti precum Shafir şi Andreescu îşi permit să utilizeze acest procedeu inacceptabil din punct de vedere intelectual – a vorbi/a scrie fără să fi citit –, nu mai este de mirare că în urma lor nu fac şi nu vor face altceva decît să se înghesuie figuri de tipul lui Dan Pavel – vezi referinţa acestuia la „antisemiţii expliciţi (de la Corneliu Vadim Tudor până la Paul Goma)â€Â? [35] – pentru care nu mai este nevoie nu doar de vreo lectură, ci nici de vreo brumă de argumentaţie.
Ar fi de indicat apoi luările de poziţie asupra Basarabiei şi a Săptămânii Roşii a trei intelectuali: Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican. ÃŽn schimbul său epistolar cu Ion Solacolu, Laszlo Alexandru vorbeşte despre „pasa antisemită în care [Paul Goma – n. m.] a eşuat în ultimele luniâ€Â?, de „înverşunarea antievreiască a lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieriâ€Â? şi despre „rătăcirea din ultimele luni a lui Paul Goma în elogierea mareşalului [Ion Antonescu – n. m.]â€Â? [36]. Tot despre asta este vorba, ca şi la Ioanid? Şi, în plus? „Problema în legătură cu Săptămîna roşie, analiză istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatînd fapte adevărate.â€Â? [37] Să vedem dară care-i pretinsa „eroareâ€Â?... „antisemităâ€Â? a lui Goma. Citez pe larg: „Nu cunosc în detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor şi deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informaţia în mod echilibrat. (...) / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare.â€Â? [38] Mai întîi remarc că pretenţia de a-i imputa unui autor faptul că nu respectă „criteriileâ€Â? a ceea ce ar trebui să conţină un studiu, fie el istoric, fie de investigaţie literară pentru a fi „echilibratâ€Â? este – în termenii lui Laszlo Alexandru însuşi – „o groasă exagerareâ€Â?. Apoi virulenţa polemică a lui Goma nu scuză în nici un fel contrasensul pe care tot Laszlo Alexandru îl face atunci cînd găseşte, la fel ca şi Radu Ioanid, că Goma încearcă în cărţile sale să justifice măsurile şi crimele împotriva evreilor.
De altfel, întreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o întrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid. Fapt care face ca toată discuţia ce urmează să fie falsificată, căci diferenţa dintre un discurs strict istoric ori de investigaţie literară şi altul care iese din acestă sferă, nu este aceea dintre „obiectivitateâ€Â? şi „subiectivitateâ€Â?, ci dintre „aserţiuni verificabile intersubiectivâ€Â? şi cele care nu pot fi astfel. Or pentru aceasta este nevoie de o discuţie cu şi despre surse, iar nu de acuze de antisemitism lipsite de orice temei. Că vor fi în textul lui Goma şi afirmaţii neverificabile intersubiectiv, iată o „eroare antisemităâ€Â? pe care nu o pot înţelege.
Prin urmare, echilibristica cerută de Laszlo lui Goma nu joacă nici un rol în acest proces de validare. Ba, din contră: ea iese din sfera ştiinţei. Discursul lui Laszlo Alexandru nu este deloc cel al unui „spectator independentâ€Â?, cum se doreşte a fi, nici atunci cînd se identifică explicit cu evreii persecutaţi („eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patrieiâ€Â?), şi nici atunci cînd afirmă că: „singura posibilitate de a descrie onest o circumstanţă istorică [este]: din perspectiva victimeiâ€Â? [39]. Din punct de vedere etic este foarte important ca cercetătorul să fie aliatul victimelor, însă nu această atitudine dă valoare discursului ştiinţific, ci cu totul şi cu totul altceva. Apoi, dacă Laszlo Alexandru se declară doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni, aici argumentaţia sa etică este şi chioară şi şchioapă. Iar reproşul făcut lui Goma, că susţine un discurs „neechilibratâ€Â?, capătă un caracter cu totul straniu.
O argumentaţie de acelaşi tip subîntinde şi textele lui Ovidiu Pecican. Nu voi mai stărui asupra ei, căci nu aduce nimic nou. De aceea o voi expedia în notă [40]. Pe de altă parte, este de mirare că un analist cu experienţa lui Ion Solacolu foloseşte un argument de acest tip: „În realitate, Paul Goma n-are dreptate.â€Â? Pentru că: „Evenimentele asupra cărora [Goma – n. m.] se opreşte au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că «evreii bolşevizaţi» sînt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia românească în acel an de ocupaţie sovietică.â€Â? [41] Faptul că „evenimenteleâ€Â? în cauză au fost folosite de propaganda antonesciană nu spune nimic despre veracitatea lor, la fel cum nu le-o anulează. Argumentul lui Solacolu vine astfel în contra unei discuţii raţionale, sfîrşind prin a perpetua el însuşi un tip de vulgată intelectuală. Apoi, legătura pe care Solacolu o face între „evenimenteleâ€Â? asupra cărora se opreşte Goma şi justificarea crimelor antonesciene este, la fel ca la Laszlo şi Pecican, abuzivă, căci este de negăsit în textele sale.
ÃŽn concluzie, s-ar putea spune: o operaţiune reuşită. Căci în loc să discutăm chestiunea de istorie ridicată de Goma, dimpreună cu consecinţele sale moral-politice, discutăm acum despre imaginarul antisemitism al autorului.
Revenind însă la Ioanid, iată de ce pentru curajosul şi neobositul voiajor între Statele Unite şi România pe probleme de „Holocaust în Româniaâ€Â?, şi pentru cei asemenea lui, pericolul îl reprezintă tocmai autenticul demers intelectual al lui Paul Goma. Nu declaraţiile politice ale preşedintelui şi membrilor guvernului român, şi nici discursurile naţionalist-comuniste ale unui istoric precum Ioan Scurtu, consilier pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu şi inspirator al nefericitelor declaraţii. Scurtu este totodată autor şi coordonator al unui manual de istorie de clasa a XII-a – împins în sistemul de învăţămînt în poziţie dominantă prin metodele administrative ale partidului la putere – un manual în mod evident şi naţionalist (de extracţie comunistă) şi negaţionist. Citez din Istoria sa: „Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, luând măsuri mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care-i acuza de comunism. S-au înregistrat pogromuri (Iaşi şi Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 250.000 de persoane. Totuşi, Antonescu nu a admis „soluţia finalăâ€Â? (exterminarea evreilor), cerută de Hitler.â€Â? [42] Revelator, nu?
Fără exerciţiul intelectual ilustrat de Paul Goma vom asista în continuare la declaraţii politice nu doar iresponsabile – ca cele privitoare la existenţa sau inexistenţa „Holocaustului în Româniaâ€Â? – ale reprezentanţilor guvernului şi preşedinţiei de la Bucureşti, ci şi inepte. Din punct de vedere istoric termenul de Holocaust, folosit cu precădere în spaţiul anglo-saxon, semnifică – la fel ca şi sinonimele sale Şoah, din spaţiul francez şi soluţie finală (Endlösung) sau exterminare (Vernichtung), din cel german – masacrarea evreilor (şi, în acelaşi timp, a handicapaţilor şi romilor) de către nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or, cea mai mare parte a crimelor în masă ale regimului Antonescu s-a subsumat unui proiect propriu de exterminare, diferit de cel german. Prin urmare, însăşi folosirea, de către istoricul Radu Ioanid, a sintagmei „Holocaustul în Româniaâ€Â? este dacă nu complet eronată din punct de vedere istoric, atunci de o relevanţă foarte redusă, slujind unor scopuri para-ştiinţifice. Ea arată, încă o dată, că enunţurile sale întreţin o anumită legătură cu ştiinţa istorică, însă aceasta este, în mod egal, precară şi perversă.
Problema, din punct de vedere istoric, nu este existenţa doar a crimelor înfăptuite de către nazişti în România sau în Transnistria ocupată ori a crimelor făcute de români sub umbrela dispozitivului genocidar german, ci realitatea crimelor regimului antonescian, crime programate sau neprogramate care au legătură cu Holocaustul (sau Şoahul, sau soluţia finală, sau exterminarea), dar care nu s-au subsumat întreprinderii naziste de exterminare a evreilor din Europa. Problema criminalităţii pe care o pune regimul antonescian nu este că doar „a promovat o politică antisemităâ€Â?, „luând măsuri mai ales împotriva evreilor din...â€Â? şi, cu atît mai puţin, că „s-au înregistrat pogromuriâ€Â? (teribil impersonalul „limbii de lemnâ€Â?, nu?!) ori că „Antonescu nu a admis «soluţia finală»â€Â? [43] – aşa cum spune consilierul lui Iliescu pe probleme de Holocaust – ci, repet: că a masacrat evrei (şi romi) fie şi independent de nazişti.
Şi ca să închei, trebuie să spun că reflexele totalitare, de sorginte bolşevică, ale membrilor guvernului şi preşedinţiei României, de a-şi da avize şi de a da directive politice în materie de istorie, pe cît sînt de stupide din punct de vedere intelectual, pe atît sînt de iresponsabile din punct de vedere politic şi de potrivnice intereselor României. Fapt pe care abila diplomaţie israeliană şi activişti sionişti internaţionali ca Radu Ioanid, specializaţi de multă vreme în instrumentalizarea Şoahului, vor şti să îl exploateze. ÃŽn contra cercetării istorice autentice şi a intereselor României, deopotrivă [44].
NOTE
[1] Editura „Jurnalul Literarâ€Â?, Bucureşti, 2002.
[2] Editura Museum, Chişinău, 2003.
[3] V. Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, loc. cit., pp. 4-9.
[4] V. Goma şi „legea tăceriiâ€Â?, în „Aldineâ€Â?, supliment al cotidianului „România liberăâ€Â?, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4.
[5] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 4, col. 1.
[6] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 1 jos, traducere [din engleză?] de Ilinca Anghelescu şi Mihaela Precup, subl. îmi aparţine.
[7] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 116, subl. mea.
[8] Ibidem, pp. 116-117, subl. îmi aparţin.
[9] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 250, subl. îmi aparţin.
[10] Ibidem, p. 250, subl. mea.
[11] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 116, subl. îmi aparţin.
[12] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 227, subl. îmi aparţin.
[13] Ibidem.
[14] Este vorba, desigur, de Radu Ioanid.
[15] Aici Radu Ioanid face trimitere la cartea lui Matatias Carp. Citatul este însă, şi de această dată, fals. Iată textul pe care autorul are pretenţia că-l citează: „În ce priveşte execuţia masacrului, deşi Eşalonul nu avea misiuni de execuţie, totuşi au luat parte la măcel următoarele echipe formate din membrii ai Eşalonului: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de maiorul Tulbure, alta condusă de Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea ştiu, însă poate să fi fost şi altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.â€Â? Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste (1940-1944). Vol. al II-lea. Pogromul de la Iaşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, p. 52. Subl. italice sînt ale textului original, iar cele cu litere îngroşate îmi aparţin.
[16] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 114.
[17] Ibidem, p. 115, subl. îmi aparţin.
[18] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 247.
[19] Ibidem, pp. 256-257.
[20] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[21] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 5.
[22] Ibidem, p. 6, subl. în text.
[23] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 87.
[24] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 3-4.
[25] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 18.
[26] Privitor la fondul argumentaţiei, Ioanid face trimitere la Cartea Memoriei, Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, 1999, editată de Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova, care repertoriază persoanele deportate de sovietici între 1937 şi 1953, şi în urma consultării căreia afirmă că: „Am selectat nouă localităţi cu un procent substanţial de evrei şi am făcut o analiză rapidă a numărului de evrei şi ne-evrei care au fost închişi şi/sau deportaţi de autorităţile sovietice doar între 1940-1941.â€Â? (R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7). Fiind vorba despre o „selecţieâ€Â? şi despre o interpretare „rapidăâ€Â?, iar nu despre o analiză comparativă a tuturor datelor prezente în lucrare şi, în plus, de una care poate fi verificată, sînt tentat să cred că ne aflăm, şi în acest caz, în plină manipulare statistică.
[27] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 2 sus, subl. îmi aparţin.
[28] Ibidem, p. 7, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[29] V. Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun şi Ioana Copil-Popovici, pp. 319-340.
[30] ÃŽntre negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[31] Aici Michael Shafir trimite la articolul lui Paul Goma Pe ei i-a întrebat cineva dacă sunt anti-goi?, publicat în „Jurnalul literarâ€Â?, nr. 9-12, mai-iunie, pp. 1 şi 24-25.
[32] Michael Shafir, ÃŽntre negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[33] V. „Observator cultural�, nr. 156, 18-24 februarie 2003, p. 16, col. 4 jos, subl. mea.
[34] V., de asemenea, „Observator culturalâ€Â?, nr. 162, din 1-7 aprilie 2003, p. 12 şi 163, din 8-14 aprilie 2003, p. 18.
[35] V. cotidianul „Ziua�, din 28 iulie 2003, subl. mea.
[36] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003, subl. mea.
[37] Ibidem, subl. mea.
[38] Ibidem, subl. mea.
[39] Ibidem.
[40] „(...) intervenţia lui Radu Ioanid, tăioasă şi bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante şi alibiuri moraleâ€Â? (s.m). ÃŽnţeleg că intervenţia lui Ioanid e tăioasă şi bogată în detalii, însă problema pentru un istoric este dacă afirmaţiile asertorului sînt şi adevărate. Iar dacă nu sînt, „fantazările idealizanteâ€Â?, pe de o parte, şi „alibiurile moraleâ€Â?, pe de alta, cui aparţin?
„Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină.â€Â? (s.m) Ar fi interesant de reprodus cel puţin un citat aici, întrucît doar el ne-ar putea lămuri dacă lucrurile stau aşa. Dar cum să-l „produciâ€Â? dacă e de negăsit?
„(...) când trupele româneşti ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut şi acceptat ca autentic, după cum arată şi Radu Ioanid.â€Â? (s.m) Ca să restabilesc adevărul, iar nu ca să-i zdruncin credinţa lui Ovidiu Pecican voi da patru citate:
a) „După minuţioase studii făcute în arhivele militare, d-sa [Mihai Pelin – n. m.] continuă şi dovedeşte că nimic nu este adevărat în această acuzaţie adusă evreilor [privitoare la „groaznicele «orori» săvârşite atunci de evreiâ€Â? – n. m.]â€Â? (s. m.) Rabin Moses Rosen, Cuvinte introductive la Sionişti sub anchetă: A.L. Zissu. Declaraţii, confruntări interogatorii 10 mai 1951 – 1 martie 1952, introducere, note şi indice de nume de Mihai Pelin, pp. 9-10.
b) „În legătură cu veracitatea unor afirmaţii privind comportamentul populaţiei evreieşti în cursul evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, dl. M[ihai]. Pelin face o analiză amplă a neconcordanţei între unele fapte imputate acestei populaţii şi realitate, în lucrarea Legendă şi adevăr, 1994, Ed. «EDART»– Bucureşti.â€Â? (s. m.); Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 31. Este important să precizez că acesta este tot comentariul editorilor culegerii de documente citată. Rolul său este acela de a nega veracitatea unei părţi neprecizate – posibil toate – a informaţiilor privitoare la atrocităţile din „săptămîna roşieâ€Â?. Şi aceasta se întîmplă pentru că ea se bazează, la rîndul ei, pe un fals: în lucrarea indicată, dezinformatorul de profesie şi antisemitul la comandă din epoca ceauşistă, devenit filosemit, tot la comandă, pe nume M. Pelin neagă integral veracitatea documentelor în discuţie.
c) „Cu toate acestea, actele sus menţionate [atrocităţile din „săptămîna roşieâ€Â? – n. m.] au fost mult mai izolate decît o va susţine propaganda oficială.â€Â? (s. m.) susţine şi Michael Shafir în ÃŽntre negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, p. 78, şi îl indică drept analist de încredere pe... acelaşi Pelin. ÃŽn plus, argumentaţia lui Shafir este, pe cît de falacioasă, pe atît de dezinformatoare, căci rapoartele autorităţilor române din teritoriile ocupate de sovietici în vara lui 1940, despre care este vorba, erau de uz informativ intern, nefiind subsumate vreunui dispozitiv propagandistic. Rolul ei este, la fel ca şi în cazul precedent, de a le anula integral veracitatea.
d) „Într-adevăr, dacă unele dintre rapoartele privitoare la aceste incidente sînt credibile, altele sînt simple născociri.â€Â? (s. m.), R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti. Iar trimiterea din nota nr. 26 a textului este... la producţia aceluiaşi oracol: M. Pelin. Inutil să întreb: care sînt acele rapoarte credibile? ÃŽnsă, dacă Ovidiu Pecican se bazează pe aserţiunile lui Radu Ioanid, pentru a anula veracitatea afirmaţiilor lui Goma, şi dacă Ioanid se bazează, la rîndul lui, pe Pelin, atunci ar fi cazul ca Pecican să înceapă cu validarea aserţiunilor lui Pelin.
Continui cu afirmaţiile lui O. Pecican:
„Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte şi că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuşi evreii – iarăşi în general – în România este inexact şi imprudent.â€Â? Idem: unde sînt citatele din Goma?
„La o privire atentă, deci, «antisemitismul» lui Paul Goma se dovedeşte mai curând o pripeală logică.â€Â? ÃŽn absenţa dovezilor, pripeala este a lectorului neatent Ovidiu Pecican. Una gravă!
„(...) finele disocieri conceptuale operate [de Ioanid – n. m.] atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat [pe Goma – n. m.].â€Â? (s. m.) Reamintesc: prin aceste „fine disocieriâ€Â? R. Ioanid îl numea pe Goma: „negaţionistâ€Â? şi „antisemitâ€Â?.
„(...) în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal .â€Â? (s. m.) Tot o „eroareâ€Â? de... echilibristică!
„Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? (...) Dacă va trebui să ne obişnuim cu acest fel de Goma (sic!), fără îndoială că o vom face.â€Â? (s. m.) Frumoasă invitaţie la auto-demascare!
„Mă alătur acestora [comentatorilor critici ai lui Goma, Ioanid y compris] în sublinierea greşelilor de informare şi de interpretare acolo unde ele aparâ€Â?. (s. m.) Chiar aşa: care sînt acelea şi unde apar ele? Căci din textele lui Ovidiu Pecican nu avem absolut nici o mostră. V. www.eleonardo.tk, Sub flamuri vechi, nume noi. (Paul Goma antisemit?), nr. 2/2003.
„(...) romanul [Basarabia – n. m.] nu este o scriere antisemită, deşi conţine pasaje care pot fi citite în această cheieâ€Â?. (s. m.) Afirmaţie, la fel de contrafactuală, care nu face onoare niciunui istoric. Ce-ar zice Ovidiu Pecican de un argument similar: aceste aserţiuni – ale sale – sînt ale unui istoric, deşi ele ar putea fi citite ca şi cum n-ar fi?
„(...) pasajele cu zăngănit antisemit din romanul Basarabia sunt mărturia unei inabilităţi scriitoriceşti sau a unui crez antisemit propriu-zis. Personal, înclin să pariez pe prima variantă, dar nu pentru că textul însuşi m-ar îndemna către aceasta, ci fiindcă trecutul de democrat şi de luptător pentru drepturile omului al autorului mă încurajează să o facâ€Â?. (s. m.) V. www.eleonardo.tk, Basarabeni, români, pogrom, genocid. Opinii şi precizări, ipoteze şi amintiri, nr. 3/2004.
ÃŽn concluzie, dacă Ovidiu Pecican nu a reuşit într-adevăr să se convingă pre sine că Goma nu este un scriitor antisemit, atunci în mod sigur pe lectorul său a reuşit să-l convingă de următorul crez: anume că nu se poate spune despre Goma că este un autor fără prejudecăţi împotriva evreilor. Bizară „argumentaţieâ€Â?!
[41] V. www.eleonardo.tk, Instigare, pogrom, genocid, nr. 3/2004.
[42] V. Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă şi Aurel Constantin Soare, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Petrion, 1999, p. 116.
[43] Desigur, subl. îmi aparţin.
[44] ÃŽn 20 februarie 2002 (data de pe ştampila Poştei Franceze) Paul Goma mi-a expediat de la Paris prima variantă a Săptămânii Roşii, pe care nu am primit-o decît... în 17 aprilie 2002 (data ştampilei Biroului de Schimb Bucureşti). ÃŽn acest răstimp am făcut o călătorie de studii la Paris, prilej cu care Paul Goma m-a întrebat dacă am primit eseul trimis. La răspunsul meu negativ mi-a dat un exemplar pe care în 2 aprilie 2002 l-am trimis soţiei mele, Flori Stănescu, la Bucureşti, şi care a ajuns după... patru (4) zile.
Istoria nu se opreşte însă aici. ÃŽn 16 februarie 2004 i-am trimis prin poştă lui Paul Goma Săptămâna Roşie redactată pentru prezenta ediţie, pentru a primi avizul său de publicare. De această dată ea a ajuns după... patruzeci şi patru (44) de zile şi după ce am trimis un nou exemplar printr-o persoană care pleca la Paris. ÃŽn ambele cazuri avem de-a face cu acelaşi scenariu şi întrebarea este: care ar fi motivul pentru care „cenzura corespondenţeiâ€Â? din perioada comunistă ar funcţiona, în acest caz, şi în post-comunism? Răspunsul este unul singur: relaţiile româno-israeliene.
Pentru „cenzura corespondenţeiâ€Â? practicată de serviciile secrete din România în post-comunism, v. şi cuvîntul Hertei Müller, în ÃŽmpovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 71-72, care reproduce discuţiile de la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes, Bucureşti, 6-8 iunie 2001. (notă din 31 martie 2004)
|
|
